Cum a fost la Suksh… Suhks… la spectacolul Baletului Naţional Georgian

Nu mă puneţi să scriu Sukhishvili fără să mă inspir de undeva, că nu-s în stare. Nici să-l pronunţ nu ştiu, spre ruşinea mea.

Acum două zile, la Sala Palatului, Georgian National Ballet Sukhishvili (ăstuia i-am dat copy + paste, tre’ să recunosc) a susţinut un spectacol extrem de antrenant. A fost prima mea întâlnire cu un spectacol de balet (în Focşani nu e aşa dezvoltată zona culturală, ce să-i faci?) şi cu siguranţă nu va fi ultima.

Echipa de balet Sukhishvili (tot copy + paste) mai este denumită şi echipa „Georgienilor zburători”, pentru că în timpul spectacolului au o sumedenie de sărituri înalte şi spectaculoase. Istoria lor e destul de interesantă. Au fost înfiinţaţi în 1945 de Iliko Sukhishvili şi Nino Ramishvili (ştiţi deja cum am scris numele astea) şi este prima trupă profesionistă de dans din Georgia.

Au câştigat, printre altele, premiul pentru cel mai bun spectacol de pe Broadway, în semn de recunoaştere pentru pasiunea şi munca pe care le depun în ceea ce fac.

Este unul dintre puţinele spectacole de balet (dacă nu chiar singurul) în care bărbaţii sunt încălţaţi cu poante (adică cu pantofii ăia speciali de balet) şi stau în vârfurile picioarelor. Apropo de asta, mi s-a părut uimitor că au avut sărituri foarte înalte, cu piruete rapide, pe care le-au aterizat direct în vârfurile picioarelor.

Totodată, am apreciat că muzica pe care au dansat n-a fost înregistrată, ci a fost produsă fix în faţa noastră de o echipă care am aflat mai târziu că este chiar din Orchestra Naţională Georgiană.

Mai sunt remarcabili şi prin costumele pe care le poartă (peste 1000, în tot spectacolul), mai ales că unele dintre ele urmează modele create acum vreo 100 de ani.

Din tot ce-am văzut, cea mai impresionantă parte mi s-a părut lupta cu săbiile, pentru că de fiecare dată când îşi atingeau bucăţile alea de metal, ieşeau scântei. În plus, se roteau şi săreau de nici nu mai ştiai unde să te uiţi. Iar publicul, din punctul meu de vedere, la lupta cu săbiile şi-a dat seama că ar trebui să aplaude mai mult şi mai tare.

Iar doamnele, balerinele, aveau nişte rochii lungi până în pământ, iar când se mişcau dădeau impresia că plutesc (nu ştiu cum făceau paşii ăia, că dacă ştiam, vă explicam).

Oricum, concluzia e că două ore de spectacol nu-s de-ajuns, la cât de frumos dansează oamenii ăia şi la cât de greu pare (numai cât te uiţi, fără să încerci) să faci mişcările alea.

Mulţumesc, Cristi, pentru invitaţie!