De ce mai avem păreri, dacă ne păstrăm anonimatul?

Continuând discuţia despre frica furnizării datelor personale pe internet, dar trăgând puţin cu ochiul şi la cea despre importanţa paginii „About” pe blogul personal, ajungem la blogerii cărora le este teamă să-şi dezvăluie identitatea pe internet.

Ţi-ai făcut blog pentru a te face auzit. Ai pornit de la ideea de jurnal online, în care îţi povesteai fiecare moment important prin care treci, ca apoi să începi să dezbaţi tot felul de subiecte, ajungând chiar să critici anumiţi oameni sau anumite idei ale unora.

În tot acest timp, deşi (probabil) ideile tale au fost foarte bune, ai preferat să-ţi păstrezi anonimatul. Te-ai ascuns în spatele unui nume de blog mai mult sau mai puţin comun, după care ai aşteptat succesul. Văzând că nu vine, te-ai enervat şi ai renunţat.

Ţi-ai pus un milion de întrebări în tot acest timp, încercând să-ţi dai seama unde ai greşit. Să fi fost oare articolele în care îţi relatai viaţa cea plictisitoare? Ai renunţat la ele de mult, deci impactul acestora ar fi trebuit să se diminueze. Să fi fost criticile aduse anapoda şi punctele de vedere deloc argumentate la unele articole? S-ar putea, că doar nu-i poţi mulţumi pe toţi, mai ales când nu-ţi argumentezi un punct de vedere. Printre multe altele, o mare parte din vină o ai tu, pentru că ţi-ai păstrat anonimatul. La asta te-ai gândit?

Oamenilor nu le ajunge o opinie pentru a fi mulţumiţi, lor le trebuie mai multe detalii despre formatorul ei. Nu este de ajuns să ai articole bune ca să ai succes. Dacă cineva vrea să te citeze cândva, vrea să ştie măcar cum te cheamă, sau de unde eşti. Nu ţi se pare aiurea să spui: „Mi-a plăcut enorm articolul lui UnBlogOarecareDePeWordpressPunctCom în care spunea că…”? Cine crezi că stă să-ţi scrie ţie adresa blogului acolo, având în vedere că eşti la început şi sunt foarte puţini care ştiu de tine? Nu crezi că ar fi bine să dai câteva informaţii despre tine? Nu spun să-ţi scrii adresa completă acolo şi numărul de la interfon, dar măcar lucrurile necesare, pentru că nimeni nu vrea să vorbească cu un anonim. Asta pentru că nu ştie de unde va primi răspunsul, nu ştie în ce domeniu activezi, sau dacă merită să-şi piardă timpul cu tine.

„Mă vei cunoaşte mai bine citindu-mi articolele” este o mare minciună. Dacă cineva vrea să-ţi facă o propunere pentru o reclamă plătită la tine pe blog, nu stă să-ţi citească toate articolele pentru a afla mai multe informaţii despre tine. Bloguri mai sunt, încă vreo 42.000, deci poate alege pe altcineva oricând.

Nu vreau să mă înţelegeţi greşit. Dacă vreţi să vă ascundeţi în spatele unui nume de blog, faceţi-o, dar câteva informaţii despre voi nu strică niciodată. Mereu am vrut să ştiu cine se ascunde în spatele unui articol de calitate, iar dacă pagina „Despre” nu-mi oferea informaţiile necesare, preferam să uit blogul cu totul, că şi-aşa nu ştiam cui mă adresez.

*imagine via

Lasă un comentariu

20 comentarii

  • A.Dragos 5 Apr 2010, ora 11:13

    Mi se pare cel mai aiurea sa comentezi ceva despre un anumit lucru si sa te tii sus si tare fara a-ti divulga adevarata identitate. In spatele unui monitor si a unui nume : iojmekeru2009 e usor sa zici tot ce vrei, mai greu e pe baza numelui real.
    .-= Ultimul articol al lui A.Dragos – Universul monocrom =-.

  • Lady Allia 5 Apr 2010, ora 11:14

    Grim…, foarte interesant şi bine punctat acest articol al tău.
    Am ridicat şi eu de multe ori această problemă pe unele bloguri şi forumuri.

    Eu cred că problema nu ţine de intimitate ci de lipsa de responsabilitate, de inhibiţii şi chiar complexe.
    Este foarte uşor să scri pagini întregi de jurnale, de injurii, de frustrări, de anti-x, despre cum iese la plimbare vecina din blocul vecin cu instalatorul şi să nu te semnezi.
    Lipsa semnăturii, indiferent de cât de bun ar fi articolul nu înseamnă tatonarea „pieţei” ci teama de reacţie şi teama acceptării ei.

    Pe mine mă enervează când intru pe bloguri în care persoanele nu scriu nimic despre ei sau nu relatează măcar un nume, un prenume, un pseudonim. Cum să îi spun? Cum să mă adresez şi cui? Unei pagini anonime cum spui tu…, dar asta nu mă caracterizează.

    Pe şângă asta sunt foarte multe bloguri pornite pe texte plagiate. La ştergerea a vreo două am participat şi eu.
    Sunt anonimi şi fură un text de aici, unul de acolo şi e foarte greu să îţi dai seama de ceea ce face, pentru că nu ai cum să ştii textele tuturor bloggerilor sau a persoanelor de pe internet. Uneori ai noroc şi cu un simplu serch de text pe google poţi să găseşti plagiatorul.
    Pe el îl doare în cot. A plagia pentru ei nu înseamnă a fuar, a-şi însuşi…pentru că nu e un lucru fizic şi pe lângă asta mai vin şi cu fraze de genul: „ştiai că se poate întâmpla dacă o pui pe net…

    Oricum.., închei aici că deja lungesc prea mult sfera discuţiei. Vroiam doar să spun că mi-a plăcut enorm ce şi cum ai scris. Felicitări!

  • Neamtu' 5 Apr 2010, ora 12:43

    Nici eu nu inteleg cum de sarim de fund in sus ca blogurile sunt sau nu new media si, totusi, nu putem semna materialele. Adica nu poti tu – ca cititor – sa asociezi cuvintele respective cu o persoana, deloc. Prefer sa stiu cine scrie, ca dor nu o sa-l caut si o sa-l atac pe strada in caz ca avem pareri diferite, nu? :D
    .-= Ultimul articol al lui Neamtu’ – Era sa fiu (V) =-.

  • Andrei 5 Apr 2010, ora 19:48

    „Ţi-ai făcut blog pentru a te face auzit.” Poate citit.

  • francisc 5 Apr 2010, ora 22:34

    pentru ca sub protectia anonimatului pot spune ceea ce vreau. Daca lumea ma stie personal nu mai pot scrie ce cred eu/ce simt pentru ca risc sa fiu luat la misto sau alte chestii.
    .-= Ultimul articol al lui francisc – Paste fericit =-.

    • Florea Cristian 6 Apr 2010, ora 08:40

      @francisc, daca ti-e frica de misto inseamna ca nu esti stapan pe ideile si textele tale. cand unul te ia la misto ar trebui sa fii in stare sa-i raspunzi astfel incat sa-l convingi ca greseste. daca nu poti face asta nu e chiar ok

      • francisc 6 Apr 2010, ora 22:11

        @Florea Cristian,
        Da, inca nu sunt sigur pe textele mele.

        Mi-as fi dorit ca cei pe care ii cunosc in offline sa nu stie cine scrie pe blog.
        La scoala cateva fete au ras de mine ca am folosit intr-o postare cuvantul „excrecabil” sau ca am folosit in alta postare cuvantul „cacat”.

        Doar pentru asta as ramane anonim. In rest mi se rupe

      • Florea Cristian 6 Apr 2010, ora 22:22

        @francisc, ar trebui sa ti se rupa si de ele. daca nu le convine, de ce mai citesc?

    • Ade :) 9 Apr 2010, ora 01:18

      @francisc, Uite… eu personal, nu scriu cine stie ce articole si mai mult de 40-50 de vizualizari pe zi, n-am. Dar totusi, dau linkul si cunoscutilor, asumandu-mi riscul de a se amuza pe seama mea. Si asta e… se mai intampla, nu va place, nu va place. :)

      • francisc 11 Apr 2010, ora 20:11

        @Ade :),

        Dar cand eu am prieteni grasi, si imi vine mie sa scriu un articol in care spun ca nu-mi plac grasii iti dai seama ce iese? Cu toate ca ma inteleg bine cu ei, s-ar putea sa se supere sau poate sa mi-o iau peste cap.
        .-= Ultimul articol al lui francisc – Urmeaza-ti modelul in viata =-.

      • Florea Cristian 11 Apr 2010, ora 20:41

        @francisc, poti scrie subtil despre ei, astfel incat sa nu-si dea seama, asta daca chiar vrei sa scrii despre ei

  • seoslayer 6 Apr 2010, ora 11:39

    e foarte clar de ce ne place anonimatul… sub influenta anonimatului suntem cei mai tari si cei mai viteji…

  • RiviOnze 6 Apr 2010, ora 13:30

    pai e mai simplu sa injuri cand esti ascuns nu? e ca si cum ai suna cu numaru ascuns sa faci misto de prietenul fetei pe care o placi. absurd
    .-= Ultimul articol al lui RiviOnze – Transfer: Parvulescu in Bundesliga =-.

    • Florea Cristian 6 Apr 2010, ora 16:08

      @RiviOnze, asta cu prietenul fetei pe care o placi suna bine. nu-mi mai da idei :))

      glumesc

  • Ruxi 6 Apr 2010, ora 14:00

    Nu inteleg de ce unii oameni prefera sa ramana anonimi. Nu pricep de ce aleg sa-si faca un blog daca spun atat de putine despre ei. Pagina „about” trebuie sa contina cateva fraze dar asta nu inseamna ca trebuie sa scrii absolut tot despre tine, inclusiv ce parfum folosesti sau ce mananci la micul dejun.
    .-= Ultimul articol al lui Ruxi – Ploaia =-.

  • realbadpisy 6 Apr 2010, ora 16:18

    parca ai mai scis un articol despre asta o data candva..hmm eu inca nu am scris nimik la sectiunea about:p inca ma gandesc ec sa scriu.:D
    .-= Ultimul articol al lui realbadpisy – Eu, sub acuzatie penala =-.

    • Florea Cristian 6 Apr 2010, ora 16:34

      @realbadpisy, am mai scris un articol despre cat de importanta este descrierea. e alta mancare de peste

  • OmulSimplu(irinel) 6 Apr 2010, ora 19:14

    Da ai mare dreptate,e foarte bine ca sa avem o pagina cu „despre mine” si chiar un formular de contact pentru a stii mai bine pe cine citesti si al putea contacta mai usor. Imi place formatul tau de commentariu mai ales ca se asociaza si un feed a ultimului articol al commentatoriilor.Tineti aproape:))
    .-= Ultimul articol al lui OmulSimplu(irinel) – Trimite sms gratis in orice retea! =-.

  • Carmen-Maria Mecu 17 Noi 2013, ora 12:49

    Anonimatul pe Internet. Un drept democratic ori o ”oportunitate” de manifestare a violenței?
    Standard
    July 6, 2013 17 Comments Viata mea – experiențele mele Edit
    Domnul Adrian Papahagi postează pe Facebook un text interesant despre dialogul imposibil.

    Citez:

    ”Dialogul imposibil:

    -nu poți dialoga cu oameni de rea credință

    -nu poți dialoga cu mincinoșii și calomniatorii

    -nu poți dialoga cu cei care îți lipesc etichete și te reduc la acestea

    -nu poți dialoga cu anonimi care nu își asumă măcar propria identitate

    -nu poți dialoga cu țopârlani care nu te respectă, te înjură, te iau de guler și știu ei mai bine decât tine orice

    -nu poți dialoga cu cretinii, nebunii, fixiștii, mitomanii (adesea anonimi) ai net-ului

    -nu poți dialoga cu cei incapabili să citească corect și până la capăt un text și care nu au disciplina intelectuală de a urmări un argument

    Sau poți, dar e pierdere de timp și sursă de enervare”.

    Îl consider perfect îndreptățit să gândească astfel. Mi s-a întâmplat și mie.

    Și totuși… există un diavol al cercetătorului, unul care îl mână să exploreze “inexplorabilul”. Eu am structură de cercetător. Mi-am petrecut un timp pe un blog imund care face apologia anonimatului, altul pe blogul unui pamfletar talentat. Am explorat și bloguri înrudite. Am procedat ca un antropolog care face observare participativă, “punându-și pielea la bătaie” pentru un spor de cunoaștere. Am discutat cu meseriași despre ceea ce am trait și aflat, despre ceea ce – cu un barbarism – s-ar numi “am experiențiat”. Aici se cuvine o paranteză. Nu am făcut experiențe pe alții, așa cum este uneori înțeleasă prin simțul comun “învățarea experiențială” implicată inclusiv în studiile antropologice, ci mi-am făcut propriile experiențe împreună cu alții. I-am informat ce fac, nu m-au crezut. Pare într-adevar incredibil ca cineva să-și piardă vremea cu astfel de explorări. La fel de neobișnuit ca a-ți pierde vremea prin triburi uitate de lume, mestecând uneori ierburi stranii.

    Confruntându-mă cu violența anonimă, am gândit că ar fi bine ca Internetul să aibă niște reguli de bune practici și punitive pe care le avem în viața reală, unde nu ne putem ascunde în anonimat spre a exista și unde cei ce comit agresiuni pot intra sub incidența legii. Prietenii mai tineri decât mine mi-au spus că gândesc totalitar, autoritar. Mi-am însușit critica, sunt un om care a trait în societatea comunistă multilateral dezvoltată din 1948 până în 1989, așadar e foarte plauzibil să nu fi scăpat necontaminată.

    Asta m-a făcut să reflectez asupra problemei anonimatului și asupra a ceea ce ar justifica-o. M-a mai făcut să mă gândesc la trăirile interioare ale anonimilor buni și răi.

    Așadar, ce-i împinge pe oameni spre anonimat? Voi fi un mic avocat al diavolului, unul care pledează în favoarea iertării fratelui Alexandru. De care ne putem îndepărta după ce l-am iertat.

    O să vă spun niște povești care rezumă ceea ce am învățat din experiența mea directă, combinată cu discuțiile purtate on line și ulterior cu prieteni și meseriași, cărora le mulțumesc. Le mulțumesc de asemenea companionilor mei anonimi, buni și răi, de la care am învățat enorm.

    Prima poveste

    Cineva deține date despre o afacere necurată. Poziția pe care o are nu-i permite să deschidă un atac frontal. Și totuși ceva din el / ea, un simț înnăscut al dreptății poate, îl / o presează să vorbească. Are o familie, părinți, copii, poate o iubită ori un iubit. Nu vrea să-i pună în pericol. Omul o face sub protecția anonimatului.

    A doua poveste

    Cineva este introvert. “Socializează” (alt barbarism util) greu deseori. Simte însă o nevoie presantă de a-și privi de la distanță ideile. De a le elabora stimulat de alții. Nu are însă energie psihică suficientă spre a întreține o relație prea personalizată, cum e cea dintre ne-anonimi. Vrea, poate, să se centreze mai degrabă asupra ideilor. Scrie sub protecția anonimatului. Mai ales știind că “nimeni nu-I profet în țara lui”. Poate că, scriind sub anonimat, scade posibilitatea ca percepția persoanei lui / ei să altereze percepția ideilor sale.

    A treia poveste

    Imaginați-vă un om foarte inteligent care, în vremurile de glorie ale tinereții sale a fost un “Guru” pentru colegii și prietenii săi studenți. A citit, s-a cultivat în mare măsură ca autodidact, și-a construit o teorie proprie privind munca din domeniul pentru care se pregătea. I-a format pe prietenii săi ”hărțuindu-i” intelectual, după mărturiile lor ulterioare, de pildă obligandu-i să definească orice termen utilizat într-o discuție referitoare la activitatea lor. Învață sa-i manipuleze spre a-și ”implementa” în cultură obiectivele la care el ține. Prietenii reușesc să se afirme, înainte și după 1989, unii fac strălucite cariere academice. El, Maestrul, nu. Este destul de mult timp muncitor înainte de 1989, iar după 1989 lucrează pentru scurt timp în meseria sa, fără o afirmare socială spectaculoasă. Semianonimat! În cele din urmă, ceva îl scoate complet din cursă. Printr-o întâmplare fericită a vieții ajunge să aibă familie și o casă din care iese rar, mai ales că între timp foștii emuli mor unul câte unul, el rămânând foarte singur în social. Omul nostru devine adictiv de Internet, unde publică pe forumuri și în subsolurile revistelor ca anonim. Merge pe bloguri de creatori. Face ce știe, îi hărțuiește intelectual vrând să le ”îmbunătățească” prestația. Doar că acești creatori sunt oameni maturi și nu agreează să fie ghidați de un anonim. Se simt agresați, ripostează. El devine extrem de agresiv, violent verbal. In restul timpului, face apologia anonimatului. Anonimii sunt mai valoroși decât intelectualii consacrați social, sau decat cei cu identități clare pe Internet. Undeva, în istoria personală, se pare că el are o problemă identitară. Așadar, intelectualii de prestigiu care îl resping cerându-i să iasă din anonimat spre a se putea confrunta cu el, ar putea deveni devin substitute de tată care își agresează fiul. Tristă această existență anonimă a textelor sale și a sa. Una lipsită de ”tată”, devitalizantă, cam așa cum vede Derrida existența textului scris. Omul nostru viețuiește așadar pe Internet ca un ”text” anonim și agresiv, inițiator și hrănitor de ”dialoguri imposibile”.

    A patra poveste, povestea horror

    Un tip inteligent sau o echipă (complexat / complexați, frustrat / frustrați din varii motive) având setate obiective de hărțuire a intelectualilor mai mult ori mai puțin disidenți cultural sau politic, ”clonează” identități de creatori scriind ca și cum ar fi X, Y, Z, imitând stiluri și obsesii intelectuale, atitudini sociale, preocupări personale. Poate fi generat astfel anonimul cameleonic, capabil și el de o violență extremă, ”expert” în hărțuire și manipulare.

    În loc de concluzie:

    ”Iertați-l pe fratele Alexandru”! Și îndepărtați-vă de el…