De ce să nu crezi tot ce vezi la TV

Citesc acum Netocraţia, o carte scrisă de Alexander Bard şi Jan Soderqvist, iar undeva pe la pagina 96, oamenii ăştia explică cum experţii în PR reuşesc să facă jocurile în aşa fel încât să inventeze nişte ştiri pe care populaţia să le şi creadă.

Această activitate are loc la un nivel de neimaginat pentru populaţia generală. Un exemplu tangibil, preluat de la sociologul Stuart Ewen, este felul cum opinia publică americană a fost programată fundamental la momentul potrivit pentru o potenţială ofensivă militară în Irak la începutul anilor ’90.

O anchetă a Congresului care a tras foarte multă atenţie din partea mass-media a avut în centru o fată de 15 ani din Kuweit, voluntară la un spital, care a depus mărturie că văzuse cu propriii ochi cum, după invadarea Kuweitului, soldaţii irakieni intraseră în spitalul din Kuweit City, scoseseră copiii născuţi prematur din incubatoare şi îi lăsaseră să moară pe coridoare. Acest act de barbarie cruntă a indignat Statele Unite.

Nimeni n-a mai băgat de seamă faptul că fata cu pricina a rămas anonimă sub pretextul oficial că siguranţa ei era ameninţată. Abia mai târziu, la multă vreme după terminarea războiului, s-a aflat faptul că fata era Nayirah al-Sabah, fiica ambasadorului kuweitian în SUA, care nu avea cum să fi văzut lucrurile despre care depusese mărturie că le-ar fi văzut.

De asemenea, s-a descoperit că apariţia fetei în faţa comisiei de anchetă fusese aranjată de către un oarecare Gary Hymel, director adjunct la Hill & Knowlton, una dintre cele mai mari companii de PR din lume şi care număra şi familia regală din Kuweit printre clienţii săi foarte bogaţi. Mărturia fetei a făcut parte dintr-o strategie conştientă şi eficientă şi a reprezentat doar unul dintr-un număr mare de evenimente fabricate care aveau toate ca scop direcţionarea furiei americane către Bagdad.

Chiar dacă au trecut mai bine de 20 de ani din ’90 până azi, nu cred că am încetat să inventăm ştiri.