Nesemnat

el_bandoneon_acordeonEra o zi călduroasă de vară în care tot omul normal la cap ar fi trebuit să stea în casă. Eu, copil puţin mai mic decât acum şi fără stare, mă plimbam hai hui pe străzile umbrite ale Focşaniului.

Gândul îmi zbura în toate părţile iar visatul cu ochii deschişi devenise deja obişnuinţă pentru mine în acele zile. Deobicei eram nepăsător şi deşi mulţi au încercat, n-au reuşit să mă întrerupă din acest vis continuu.

Mersul îmi făcea bine. Îmi dădea idei noi şi mă făcea să dau viaţă oricărui obiect neînsemnat. La un moment dat m-am oprit asupra unui acordeon uitat singur în mijlocul trotuarului. Nu mai atinsesem unul până atunci şi mi s-a părut o grozăvie prima dată. Am zis să încerc să cânt că la desene nu părea chiar atât de greu să scoţi muzică din el şi eu de ce n-aş fi făcut-o?

M-am aplecat, l-am ridicat, l-am dus la piept şi într-o fracţiune de secundă eram prizonier in remorca unei dubiţe care ducea spre nicăieri.

Deja îmi era frică. Era întuneric. O rază de lumină singuratică bătea timid de undeva de sus. Am încercat să ţip dar nimeni nu mă auzea. Şoferul nici nu reacţiona. La început credeam că este surdo-mut, dar când am vazut că răspunde claxoanelor altora mi-am dat seama că tot ce făcea era să mă ignore.

La un moment dat ne-am oprit. Ştiam că trebuie să se întâmple ceva acum. Ştiam că cineva trebuie să mă bage în seamă, să mă scoată din duba necunoscută şi, dacă încă mai eram în oraş, să recunosc locul şi să o şterg pe unde apuc. Planul era făcut. Eram hotărât să stau exact lângă uşa dubiţei şi imediat ce se deschide, ţuşti prin deschidere şi fugi.

Planul a eşuat în momentul în care am văzut că in jur de zece inşi stăteau în faţa uşii, ca un zid de nepătruns. Nu eram nici Jackie Chan nici Bruce Lee ca să le pot face faţă. A trebuit să fac ce-mi zic.

Pentru început mi-au cerut acordeonul înapoi. Era al lor şi, din câte am înţeles, era pus acolo special pentru un puşti ca mine.

Locurile erau necunoscute iar teama creştea odata cu trecerea timpului. Vocile spuneau că voi scăpa repede şi voi ajunge acasă la părinţii mei în cel mai scurt timp. Ideea de răpire îmi înegrea minţile şi vorbele lor dulci parcă îmi creştea ura din ce în ce mai mult.

Mi-au pus ceva la ochi şi au început să mă ducă într-un loc mult mai necunoscut şi mai înfricoşător decât acesta.
Pe drum auzeam tot felul de oameni gemând, urlând şi strigând cât îi ţineau corzile vocale după ajutor. Deja mă imaginam în locul lor. În trecere mai erau şi oameni normali care vorbeau în şoaptă tot felul de lucruri. De la unul dintre ei am auzit o frază cutremurătoare pentru mine. Nu ştiam ce înseamnă şi credeam că deja acolo îmi e sfârşitul. Cineva repeta intr-una „El este nesemnat încă”.

Fiorii îmi cuprindeau tot corpul. Picioarele nu mi le mai simţeam şi gândul că voi fi „semnat” mă făcea din ce în ce mai fricos.

Am ajuns! O cameră mică, curată şi puţin mobilată, în care un domn îmbrăcat în doctor mă aştepta lângă un pat de spital.

Voiam să îi întreb de ce trebuie să fiu semnat sau în ce constă acest semn dar răsuflarea şi puterea de a vorbi mi se tăiase de mult. Deja mă învinuam pentru faptul că sunt un simplu copil visător care umblă singur pe străzi şi care îşi bagă nasul unde nu-i fierbe oala. „De ce n-am lăsat acordeonul acolo?” îmi tot repeta o voce în cap.

Ajung faţă în faţă cu doctorul. Îmi spune să-mi dau bluza jos şi cheama trei namile de oameni să mă ţină. Tremuram ca varga. Unul mă ţinea de picioare, altul de mâini şi un altul îmi ţinea capul îndreptat spre pământ. Doctorul îşi pregăteşte un ac şi o aţă. La vârsta aceea, având minte de desen animat, credeam că îmi scoate creierul. N-a fost aşa.

A inceput să mă coase (pe viu) pe ceafă. Mi-a făcut un semn pe care nu-l puteam înţelege. Se inspira dintr-o matriţă pe care era desenat un fel de A întors având în jur nişte linii curbe. Ţipam ca din gură de şarpe. Oamenii n-aveau milă. Nimănui nu-i păsa că mă doare.
O voce dură de bărbat spune: „Gata! Luaţi-l!”

Mă trezesc. Am dormit? Duc repede mâna la ceafă. Nimic. Mă uit în jur, sunt acasă. Scot capul pe geam, la fel de cald şi de frumos ca şi până acum. Ies repede afară şi mă duc pe strada unde am văzut acordeonul în vis. E tot acolo. Ciudat. Fug până acasă şi stau acolo până a doua zi.

Nu ştiu ce s-a intâmplat cu mine. Nu ştiu cum de acordeonul era şi în vis şi în realitate. Cert este că în realitate am făcut alegerea potrivita şi nu l-am atins.

P.S.: Aceasta este o povestire fictivă şi trebuie tratată ca atare. Visul şi tot ce se întâmplă mai sus sunt doar rezultatul unei imaginaţii odihnite.

Lasă un comentariu

6 comentarii

  • Tzontzyca 9 Ian 2009, ora 12:13

    wooow ..m-ai lasat cu gura cascata :d
    bine ca a fost doar un vis 8-|

  • Grim_Cris 9 Ian 2009, ora 12:17

    initial m-am gandit sa nu-l transform in vis. Sa las asa povestea sa curga ca si cum s-ar fi intamplat cu adevarat.

    Se pare ca m-am razgandit ;))

  • Ioana 9 Ian 2009, ora 14:22

    :)>- wow…interesanta poveste …>:) si frumos relatata =d>

  • Spaic 9 Ian 2009, ora 15:55

    Ba tu vrei sa ne bagi in spital? Eu chiar mam speriat, si de aia team intrebat si pe mess…

    De la mine poti citi: Blondă sau brunetă? Asta-i întrebarea

  • Grim_Cris 9 Ian 2009, ora 20:04

    Multumesc Ioana şi bun venit in randul comentatorilor! :)

    @Spaic … de acum in colo fa-ti o parere despre articol deabia dupa ce il termini de citit :)) De fiecare data scriu cate un P.S. care contine informatii despre ce scrie mai sus (in cazul de fata, faptul ca totul a fost fictiv)

  • Ndrey 9 Ian 2009, ora 21:25

    Si inca de care :))

    De la mine poti citi: Am gastrita, haoleu valeu, hop sa..