Presupunem că ne-am născut bătrâni, da?

Totul a pornit de aici. Pentru că nu mă pricep să explic mai bine decât Woody Allen, vă rog să vizitaţi link-ul şi să citiţi.

Chiar aşa, cum ar fi să ne naştem bătrâni? Începutul e mai greu, că suntem bolnavi şi fără putere. Apoi întinerim, ajungând să sfârşim fericiţi, pentru că nu avem griji şi nu ştim ce înseamnă supărarea, gângurind, fără să fi învăţat să vorbim sau să stăm în picioare.

Tu ţi-ai putea imagina viaţă trăită invers? Cum ţi s-ar părea?

Lasă un comentariu

5 comentarii

  • A.Dragos 13 Sep 2010, ora 14:32

    Un film in genul este „The curious case of Benjamin Button”, aceeasi poveste cu cea prezentata de tine acum. Nu stiu, mie unul nu mi-ar placea asa, prefer totusi varianta „normala”.

  • Malina 13 Sep 2010, ora 15:53

    ar fi aiurea… adica gandeste-te de exemplu ca parintii nu ar „apuca” sa fie parinti cum trebuie, si ca…
    in fine, ar fi tare ciudat, raman la viata asta.

  • Meneopol 13 Sep 2010, ora 17:00

    În teoria mea de viaţă eu zic că ar trebui să mă uşchesc cam pe la 50 de ani. De ce? Tocmai pentru că sînt mari şanse să mor sănătos, conştient, întreg la minte şi cu mulţi oameni dragi pe-aproape.
    Ca o poveste de film ar fi mişto de pus în scenă ideea povestită de tine dar îţi aduc aminte că bătrînii sînt un fel de copii ceva mai… tîmpiţi. Bătrîneţea te face să nu mai stai în picioare, să uiţi de griji şi să gîngureşti. Problema e că eşti atît de urît încît nici ţie nu ţi-ar place să te vezi prea des.
    Deci mi-ar place să mă nasc bătrîn dar tot pe la 50 de ani aş vrea să-mi închei socotelile aici.

  • Shmen 13 Sep 2010, ora 17:27

    Ar fi ciudat…

  • Pavel 13 Sep 2010, ora 17:37

    O să aștept cu o mai mare bucurie ziau următoare. O să zic în fiecare dimineață: hai noapte ca să întineresc mai repede.

    Sau poate că nu, mai știi, poate vom fi regreta zilele de bătrânețe. :D