Prin ce te faci tu remarcat?

Văzându-mă foarte gânditor la aproape fiecare oră a dânsei, o doamnă profesoară m-a tras puţin la o parte la un moment dat, astfel încât să putem discuta între patru ochi, şi a început să mă interogheze. Spre surprinderea mea, discuţia n-a cuprins niciun fel de ameninţare. În plus, dacă stau bine să mă gândesc, nici măcar moral n-am fost atacat. Am discutat ca de la om la om, sau ca de la o persoană nehotărâtă, instabilă, necoaptă, la una matură, cu ceva experienţă de viaţă în spate.

Nu m-a întrebat la ce mă gândesc în orele dânsei, nu m-a întrebat nici măcar de ce nu încerc să fiu atent la lecţie şi, pentru că simt nevoia să precizez, nu m-a ameninţat cu note scăzute sau cu ore întregi de ascultări, pentru că (după cum a considerat dânsa) nu era cea mai bună metodă pentru a intra în mintea mea. Dialogul a început cu o frază gen: „Ştiu că nu eşti atent la ora mea. Nici nu vreau să fii. N-am cum să te oblig să-ţi placă materia pe care o predau. Vreau doar să ştiu dacă aşa faci peste tot, sau dacă ai o înclinaţie spre ceva. Mintea îţi merge, mi-ai demonstrat-o de foarte multe ori, dar trebuie s-o şi foloseşti la ceva, pentru că e păcat de tine.”

M-am umflat în pene la partea cu „mintea îţi merge”, dar, pe bună dreptate, fix aşa s-a exprimat. Că a spus-o doar ca să mă facă pe mine să mă simt bine, sau nu, e destul de greu de determinat. Răspunsul meu a fost, probabil, pe măsura aşteptărilor, adică am căutat scuze.

I-am spus că-mi place informatica. I-am spus că-mi petrec ore întregi pe internet citind tot felul de articole, care mai de care mai tehnice şi mai greu de desluşit. I-am zis că, deşi m-am lipit de un domeniu atât de vast, nimic nu mă va face să mă opresc din a-l studia.

A rămas surprinsă. Nu ştiu dacă în mintea ei eram un simplu puşti care se crede informatician la 17 ani, sau altceva. Cert este că a continuat discuţia şi, fără să vrea probabil, m-a făcut să-mi pun un milion de semne de întrebare de-atunci.

– Mă bucur că-ţi place informatica. Altfel nu ştiu ce-ai fi căutat la un profil ca acesta (n.a.: vorbim de matematică-informatică, da?). Totuşi, unde-ţi sunt rezultatele? Unde-ţi sunt participările la olimpiade şi diplomele la concursuri. Dacă te pasionează, de ce nu te faci cunoscut prin asta? E păcat să iubeşti o materie atât de mult şi să nu te faci remarcat studiind-o.

Am introdus un răspuns cam ruşinos. I-am spus că, în primul rând, n-a avut nimeni timp să se ocupe de mine, asta pentru că profesorul de informatică este ocupat cu ale lui. Apoi, ceea ce fac eu nu se studiază la şcoală şi, în plus, nu ştiu dacă există concursuri la aşa ceva. I-am zis că programarea, dacă o studiez singur, e plictisitoare, iar olimpiadă de Microsoft Acces (adică ce studiez eu la clasă pe lângă C++) nu cred că există.

I-am promis că am să încerc să ies în evidenţă făcând lucruri la care mă pricep eu foarte bine. I-am arătat, câteva zile mai târziu, articolele din ziare în legătură cu blogmeet-ul, promiţându-i că acesta este doar începutul.

E incredibil cum te poate motiva o discuţie de genul ăsta. Nu contează ce ţi-a spus, cât contează faptul că te-a băgat în seamă. Te face să-ţi spui: „Frate, femeii ăsteia chiar îi pasă de mine”. În plus, de ce să nu recunoaştem, modul în care m-a abordat a fost mai mult decât potrivit. În locul ei, nu cred că mi-ar fi trecut prin cap să acţionez aşa.

*imagine via

    1. Alin joi, 18 martie 2010, 19:46
      • Grim_Cris vineri, 19 martie 2010, 6:35
    2. The Hunter joi, 18 martie 2010, 21:48
      • Marian miercuri, 11 mai 2011, 5:27
    3. i4ever joi, 18 martie 2010, 22:27
    4. MidSuMmEr NiGhT's DrEaM joi, 18 martie 2010, 23:45
      • Grim_Cris vineri, 19 martie 2010, 6:36
    5. Marius Moga vineri, 19 martie 2010, 0:49

    Adaugă un comentariu