Viaţa privită din alt unghi

Viaţa nu poate fi generalizată. Ea întotdeauna e diferită. Sunt momente şi momente. Unele în care simţi că nu mai poţi şi altele în care totul îţi merge ok.

Viaţa este un simplu castel construit din nişte cărţi de joc foarte proaste, conceput de o fetiţă gri de nenumărate ori. Castelul se ridică foarte repede, direct proporţional cu modul nostru de gândire, dar adierea care îl face să se dărâme poate veni de oriunde, oricând fără ca noi măcar să ne dăm seama. Cheia stă numai în motivarea fetiţei care are grijă de castel. Cu cât gândirea noastră e mai pozitivă, cu atât fetiţa devine mai interesată de castel. Cu cât îi dăm „hrană” fericirii ei, cu atât castelul ajunge mai muncit, mai frumos şi mai înalt. Cu cât fericirea ei e mai mare, cu atât castelul devine mai falnic. Din păcate, la cât de falnic este, ajunge instabil pentru că baza nu mai este mărită cum trebuie.

Ajungem într-un punct în care vedem toate castelele de sus, cu trufie. Ne uităm la ele şi ne dăm seama cât de tari am ajuns noi, moment în care uităm de unde am plecat. Uităm că am fost jos cândva, uităm că celelalte, deşi mai mari, se comportau normal, uităm tot ce înseamnă omenie. Uităm că fetiţa ne poate lăsa oricând începând să construiască alt castel nou, sau să-l crească pe unul vechi. Ajungem nimicuri. Ea ne lasă acolo. Noi cădem. Adierea de care vorbeam la început ne loveşte frontal. Baza e instabilă. Cu cât suntem mai sus, cu atât ne lovim mai tare. Acolo rămânem. Fetiţa a plecat deja. Si-a găsit alt castel, fericirea ei nu mai este în noi. Noi am uitat să-i hrănim entuziasmul, ea a uitat să se ocupe. Am rămas pe jos, uitându-ne spre ceilalţi, pe care îi credeam inferiori cândva. Acum cine e inferior? Acum cine e jos? Cu capul plecat, o recunoaştem. Am ajuns jos. Unde nu ne-am fi imaginat că ne-am putea întoarce vreodată. Suntem nimic! NIMIC!

Fetiţa nu se mai întoarce. Lucrează la ceva mult mai mare şi mai frumos. Foarte departe de noi. Atât de departe încât observă că ne-am dărâmat. Iar dacă ar observa, nu i-ar păsa. Acum are ceva mai bun. Îşi va continua drumul nepăsătoare creând alţi monştri indoctrinaţi de fală, inconştienţi, incompetenţi şi ignoranţi.

În schimb, avem puterea de a opri drumul fetiţei, dar numai în momentul în care lucrează la castelul nostru. Dându-i să rumege trufia pe care o simţim în noi, atât de mult încât rămânem fără ea, arătându-i că un castel are nevoie mai întâi de bază stabilă, apoi de etaje, spunându-i că un pachet de cărţi nu e de ajuns pentru un castel enorm, demonstrându-i că nu doar cărţile fac un castel să reziste, ci şi protejarea sa faţă de adieri, doar aşa reuşim să-i schimbăm drumul. Va iubi atât de mult castelul nostru încât nu-l va mai lăsa niciodată. Dacă etajele de sus vor cădea, ea le va reface. Dacă baza va fi instabilă, ea o va stabiliza. Dacă vântul va adia, ea îl va opri. Se numeşte noroc!

Nu oricine o opreşte pe fetiţă, dar cei care o fac, ar fi bine să aibă grijă să o ţină cât mai mult.

    1. Miss Tyaa vineri, 14 august 2009, 2:28
      • Grim_Cris vineri, 14 august 2009, 2:31
    2. Lungu Alin vineri, 14 august 2009, 1:43
      • Grim_Cris vineri, 14 august 2009, 1:59
    3. Dodo vineri, 14 august 2009, 9:25
      • Grim_Cris vineri, 14 august 2009, 9:53
    4. Miss Tyaa vineri, 14 august 2009, 10:01
      • Grim_Cris vineri, 14 august 2009, 10:11
    5. fLn vineri, 14 august 2009, 10:21
      • Grim_Cris vineri, 14 august 2009, 11:44
        • fLn vineri, 14 august 2009, 12:56
        • Grim_Cris vineri, 14 august 2009, 13:16
    6. XtincT vineri, 14 august 2009, 9:40
      • Grim_Cris vineri, 14 august 2009, 9:52
    7. Adi vineri, 14 august 2009, 12:19
      • Grim_Cris vineri, 14 august 2009, 13:17
    8. Easy vineri, 14 august 2009, 11:23
      • Grim_Cris vineri, 14 august 2009, 11:43
    9. Alle vineri, 14 august 2009, 14:50
      • Grim_Cris sâmbătă, 15 august 2009, 18:03
    10. PanTeraS sâmbătă, 15 august 2009, 11:19
    11. Leah joi, 3 decembrie 2009, 0:19

    Adaugă un comentariu