
Cam cât mi-a luat mie să-mi fac blog. Şi cum a început, de fapt, totul.

Permiteţi-mi să am o părere diferită
Update: Cele 4 poveşti câştigătoare sunt aici.
Pe principiul „cine n-are bicicletă, să facă bine să câştige una”, azi am un concurs pe blog în care vreau să dau patru biciclete roşii în schimbul a patru poveşti.
Pe scurt, trebuie să-mi zici într-un comentariu la acest articol care e cea mai faină amintire pe care-o ai tu cu o bicicletă (fie că mergeai tu pe ea sau că s-a nimerit să fie bicicleta implicată în ecuaţie). Ai timp să faci asta până pe 13 septembrie 2013, ora 23:59.
Un juriu al cărui singur membru sunt eu va stabili care sunt cele mai interesante, funny sau emoţionante poveşti şi le va premia cu câte-o bicicletă din deja faimoasa campanie Coca-Cola, Bicicleta Roşie.
Apoi vei fi aşteptat cu urale şi aplauze (recunosc, aici exagerez puţin) pe 14 şi 15 septembrie la BikeFest, la standul Coca-Cola, pentru a-ţi ridica premiul.
Iar dacă vă întrebaţi cum de am ales „cea mai faină amintire cu o bicicletă” din miile de subiecte de concurs care se învârt în jurul cuvântului „bicicletă”, răspunsul e simplu: eu n-am reuşit să-mi dau seama care e cea mai faină amintire a mea. Sunt atât de multe şi atat de importante toate, încât să aleg una e aproape imposibil. Şi de ce să nu vă pun pe voi în dificultate, dacă tot pot face asta, nu? :))
P.S.: Deşi se numeşte BikeFest, standul Coca-Cola o să aibă şi şotron, benzi de alergare, mese de ping-pong şi multe alte jocuri care să-ţi fure caloriile şi să plece cu ele.
Later edit: Mai sunt câte 4 biciclete de dat la Ariel, Portocala Mecanică, Skirtbike şi Freerider.
137 Comments
Eram seara in drum spre casa, la aproximativ 20 de kilometri, cand lantul bicicletei s-a rupt in mers. Am reusit intr-o jumatate de ora sa il repar cu ajutorul unei pietre. Am intins bicicleta pe asfalt si usor usor am reusit sa prind zalele lantului batand timp de jumatate de ora cu o piatra. In cele din urma, seara tarziu am reusit sa ajung acasa.
Mă bag și eu la concurs, revin cu link.
Cele mai frumoase amintiri pe bicicicleta sunt clar, cele pe care le-am impartit cu prietenele mele in zilele de vara :)). Am pedalat cu atata pasiune incat uneia dintre noi i s-a rupt papucul si a trebuit sa pedalam in picioarele goale toate, sa fim mai aproape de natura si sa ne comsolam si prietena, asta pana cand a trebuit sa „dam de civilizatie” si sa facem rost de un super-glue si sa rezolvam problema cu papucul rupt ca mai apoi sa ne pierdem printr-o padurice :)) .
Cea mai faina amintire a mea see you o bicicleta a fost in Amsterdam cand am facut si pentru prima data Couchsurfing! A fost o saptamana de neuitat in care am cunoscut o multime de oameni tare frumosi! Am cunoscut niste olandeze foarte haioase, printre care si o fata pe nume Tina, pistruiata foc si see you parul rosu ca soarele si alta Anna see you parul blond ca spicul de grau :) In fiecare zi ne plimbam see you bibicleta, insa atentie, numai o bicicleta pentru 3 persoane! Da, Annei tocmaiiI se furase bicla si cum eu nu aveam, Tina s-a oferit sa ne duca pe amandoua prin oras, asa ca Anna statea in fata, Tina pedala si eu in spate! A fost o experienta extraordinara! Ce a fost si mai emotionant a fost faptul ca am nimerit in Amsterdam fix in saptamana in care Michael Jackson a murit… tin minte ca eram la o bere cand chelnerul ne-a anuntat ca Michael murise… in cateva ore tot Amsterdamul se transformase intr-un mare ring de dans pentru Michael asa ca si noi am fugit acasa, am incropit o deghizare cat mai colorata, cum am putut mai bine, am pus fiecare cate o 'peruca', din flori si una chiar din banda de caseta video si din nou, trei pe-o bicicleta (ca-n 'trei intr-o barca' de Jerome K Jerome) am pedalat pret de aproape doua ore see you un casetofon la purtator melodii de Michael, ca mai apoi sa ne refugiem pe ringul de dans! Nu voi uita acea noapte niciodata! A fost printre cele mai amuzante si spontane lucruri pe care le-am facut. :)
Am invatat sa merg pe bicicleta pe la 8 ani, pe bicicleta cu roti ajutatoare a unui coleg de clasa. Dupa 3 metri parcursi doar pe cele 2 roti am adjudecat deja permisul de biciclist. Eu nu aveam bicicleta mea si nu ma puteam bucura de noile capabilitati supranaturale la orice ora asa ca „apelam” (a se traduce „ma milogeam”) la oricine apucam, sa imi mai dea o tura. Au trecut asa vreo 4-5 ani in care milogeala a fost escaladata catre parinti, carora le ceream asta la fiecare aniversare, inceput de an scolar, sfarsit de an scolar, Pasti, ziua copilului, etc. In cls a 5a, intr-o zi simpla, banala, calduroasa de mai, venind dinspre scoala spre casa impreuna cu ceilalti colegi, vad ca tatal meu trece in gona pe langa mine pedaland la un pegas 3/4, rosu. Obisnuia sa mai imprumute biciclete de pe la vecini cand era de „tras o fuga la nea xulescu'” dar nu stiam vreun vecin sa aiba asa bijuterie. Nu am dat importanta si am mers mai departe spre casa. In curtea blocului (singurului bloc de la tara,) toata familia era adunata, in mod nefiresc, langa aceasi bicicleta. Fara sa ma gadesc vreo clipa am sarit pe ea si am inceput sa pedalez ca un nebun prin curte, spre mirarea alor mei care nu stiau ca pot bicicli asa de bine. Dupa ce mi-a iesit limba de un cot, am adus-o inapoi si privii cu jind spre ea, gandind ca va fi nevoie sa o inapoieze proprietarului. Insa, evident, atunci am aflat ca bicicleta se cuvenea mie, ca fusese luata cu 400 de mii de lei si ca o puteam pedala oricand, oriudne fara sa mai cer voie nimanui! Copiii primesc in ziua de azi iphone, laptopuri, tablete pentru care pot sa pun pariu ca nu a existat extaz atat de mare ca cel din ziua aceea, am urcat pe ea cu rucsacul in spinare si hainele de scoala, desi eram deja la 2 pasi de casa, am zburat pe coclauri, pe vai si dealuri pana cand m-a gonit acasa o ploaie torentiala. Best day ever! Bicicleta a suferit un accident, 5 ani mai tarziu, a fost facuta zob de o masina (nu eram eu la pedale) insa a fost recuperabila, desi nimic nu a mai fost ca inainte – nu mai puteam merge fara maini, rotile nu au mai putut fi la fel de bine centrate.
Eu am crescut în generaţia celor care vara se duceau la ţară, dacă aveau norocul să aibă bunici la ţară. În fiecare vară ne strângeam acolo, fiecare din alt oraş, şi bănănăiam de nebuni tot satul, pe câmp, pe drumul spre oraş, la râu, pe unde apucam.
Modalitatea principală de transport era, evident…. căruţa. Dar cot la cot cu căruţa era bicicleta! Normal, toată lumea ştia să meargă pe bicicletă, toată lumea avea una (plus una de rezervă, eventual). Eu, crescut în mare parte la oraş unde vedeam mai multe tramvaie decât biciclete pe stradă, habar n-aveam cum se merge pe ea.
Într-una din zilele astea de vară de care zic ne strânsesem vreo 5 băieţi pe terenul de fotbal. Cum se întâmplă şi-acum când ai un grup mare de băieţi, aşa era şi-atunci: inevitabil apăreau glumele şi farsele. În timp ce aşteptam să-mi intre echipa pe teren mie mi-a venit ideea creaţă să îi pitesc bicicleta unui amic într-un loc mai ferit. Şi-am făcut-o cum ştiam eu mai bine: am apucat bicicleta de coarne şi-am început să merg pe… lângă ea, căutând un loc. Deodată aud din spate:
– Haha, ce faci mă? Nu ştii să mergi pe bicicletă?
Şi uite-aşa ani de zile în care am încercat să-mi fac curaj să învăţ să merg pe bicicletă n-au făcut ce-a făcut o replică la mişto. Următoarele două zile am stat închis în curte şi am învăţat de unul singur să merg pe, nu pe lângă, bicicletă. Şi n-am căzut o dată! De-atunci şi până în ultima vară pe care am petrecut-o la ţară am stat zi de zi cu bicicleta după mine şi de fiecare dată eram tare mândru de realizarea mea.
Asta e o amintire pe care o pastrez undeva in suflet, asezata cu drag.
Aveam cam 6 ani. Eram in orasul meu natal. Nu stiam inca sa merg pe bicicleta. De fapt, nu, mint. Stiam „oarecum”. In sensul ca mergeam pe bicicleta cu ajutorul rotilor ajutatoare. Dar trebuia sa fac urmatorul pas. Sa scap de ele…
Am avut norocul de a avea o persoana extraordinara in viata mea, care mi-a dat increderea necesara. Astfel ca, intr-o dupa-amiaza de iunie, care era necaracteristic de racoroasa, am plecat inspre parcul cel mare, impreuna cu acea persoana.
In mijlocul acelui parc exista ( si exista si acum) un rond. Plin cu flori, tufe si trandafiri.Cu tepi. Keep this in mind for later.
Ajungem acolo, ne asezam pe o banca si stam putin. Eu deja eram nerabdator. Ma urc pe bicicleta, care avea inca rotile ajutatoare, si pornesc la „drum”. Cred ca am mers asa, prin parcul ala, cam jumatate de ora. Cred ca, pe undeva, mi-era putin frica.
La un moment dat am obosit. M-am reintors pe banca, sa fac un „pit stop”. Dar persoana cu care eram nu m-a lasat. Mi-a scos rotile ajutatoare, mi-a spus sa ma asez din nou pe şa si m-a dus la rondul acela. Toate astea, in timp ce incepuse sa picure.
Pentru prima „tura” de rond, persoana respectiva m-a impins de la spate. La un moment dat, fara sa-mi dau eu seama, a plecat de langa mine. Am inceput sa pedalez din ce in ce mai rapid. And then it hit me: Eram pe o bicicleta. Fara roti ajutatoare. De unul singur. No help whatsoever. I was doing it! Si am continuat sa merg, in jurul acelui rond, in timp ce ploua. Si de acum, ploua zdravan. O ploaie d-aia de vara, torentiala.
Doar ca nu putea sa nu se intample ceva. Cum datorita ploii, se formasera cateva balti…nu stiu nici astazi cum am reusit asta, dar aparent rotile au alunecat/acvaplanat, eu am incercat sa redresez „nava”, dar nu mi-a reusit…astfel ca am nimerit in trandafirii si tufele mentionate mai sus.
Needless to say, am inceput sa plang. Aveam 6 ani, don’t you dare judge me. Dar nu plangeam neaparat datorita faptului ca nimerisem cu intreaga mea parte stanga in tepi. Cred ca eram fericit. Fericit ca reusisem sa invat sa merg pe bicicleta, fara roti ajutatoare.
That’s my story.
Imi aduc aminte cu placere de prima amintire cu bicicleta mea…Era un pegas albastru cu butuc pe spate , butuc ce seamana cu un teasc de stors struguri, doar ca in miniatura evident.Si bucuros de noua achizitie m-am indreptat bucuros pe dealurile de langa Rasinari, localitatea natala si locul unde locuiesc acum.
Era o zi de toamna frumoasa si calduroasa.Am mers ce am mers cu ea pe dealuri cand m-am intalnit cu niste prieteni (ei aveau deja de ceva vreme bicicleta) si am zis sa facem o intrecere.Eu sunt „iute de picioare” cum vine vorba, am pedalat la saraca bicicleta si ce-i drept am iesit pe locul doi, dar din pacate am rupt butucul acela special („Teascul” supranumit ulterior).
Am fost foarte suparat a fost prima zi cu bicicleta mea si deja am stricat-o.Eram hotarat sa fac orice sa o repar ,mi-am rugat un prieten sa vina la mine si ne-am apucat de desfacut.Reparatiile s-au facut cu sarma (probabil asa era pe atunci sarma mergea la orice)si cu cateva chei.
Pana seara am reusit sa o refac si mi-am invatat lectia ; sa ma port frumos cu lucrurile mele oricat de neinsemnate sunt ele.
The End.
Cristi, hai sa te uimesc – cand au vazut pana unde pot ajunge cu bicicleta de pici (cu trei roti – una mare in fata si doua mai mici in spate), parintii mei au tot amanat sa-mi ia una cu doua roti. Azi asa. Maine asa. Ba vacanta asta. Ba vacanta urmatoare. Intr-o zi am obtinut permisiunea de a tine covrigul in mana si … adio bicicleta. Sincer, in aceasta vara m-a palit un dor de a merge cu bicicleta de intorc capul pe strada dupa biciclisti. Vreau si eu bicicleta!!!! :)
La BikeFest nu pot ajunge. Voi fi peste munti si tari.
Era prin anul 2002. De abia terminasem facultatea si imi doream cu ardoare sa lucrez. Si primul loc de munca pe care l-am gasit oferit, a fost al unei societati din Campina, pe soseaua DN1. Singura locatie in care puteam sta era in casa de vacanta a unui amic in comuna Provita, sat Draganeasa unde aveam de urcat 3 km si de coborat 4. Si singura bicla pe care o aveam era o batrana ruseasca. O Doamne ce misto era cand mi cadea lantul. Ce frumos era cand coboram seara cu cardul de caini latrand dupa mine.
Cel mai frumos a fost intr-o seara, cand am stat mai mult la serviciu si a trebuit sa fac acel drum pe intuneric. O Doamne cat de scary a fost la o curba (ac de par, cum ii zice la F1) cand era sa „imbratisez” un gard. In acele zile de chin imi aduc aminte cu acuratete ca mi-am promis ca viitoarele mele biciclete sa fie cu mai multe viteze. Si asa a fost pana acum. Vom vedea ce imi va rezerva viitorul de aici inainte!
Pe departe cea mai frumoasa amintire a mea in legatura cu bicicletele are de-a face cu prima mea bicicleta. Tin minte cand m-a dus bunicul meu pe la 7 ani la un prieten de-al lui care repara biciclete sa mi-o aleg pe care imi place. Erau acolo toate culorile, toate formele, si toate marimile dar mi-am ales una portocalie si mica dar la care am dat la pedale ca nebunul in curtea omului la „test drive” sau mai bine zis test ride, desi inca aveam rotile ajutatoare.
Mi-am ales-o, am luat-o de acolo si am tot pedalat la ea pana acasa, in jur de 1 km. Nu am avut probleme, ma vedeam deja un as in ale pedalatului, dar fix inainte sa ajung la bloc mi-a venit mie o idee sa ma urc pe trotuar si sa incerc sa ridic roata din fata, cum am vazut la motociclisti. Evident ca nu mi-a iesit si am luat o cazatura originila de m-am julit si pe genunchi si pe cot. M-am pus pe un plans de parca eram pe moarte si imi venea sa iau la bataie bicicleta fiindca nu s-a comportat cum ma asteptam. Bunicul meu m-a ridicat de jos si mi-a zis ca, acum ca bicicleta a fost udata si cu lacrimi si cu sange, nu o sa mai am probleme cu ea.
Odata cu cuvintele lui si cu frica de inca o cazatura, chiar nu am mai avut probleme cu acea bicicleta, mai ales ca nu mi-a mai ars de vreun wheelie sau alta cascadorie.
Salut,
Las drept comentariu link-ul catre un articol pe care l-am scris pe 21 Iunie anul acesta in care am povestit cea mai frumoasa experienta a mea cu bicicleta.
Daca este considerat reclama, pot da paste la tot articolul aici in comment :)
Enjoy:
Cum ți se pare?
Cea mai faină amintire cu bicicleta e din primăvara asta, în luna mai, atunci o simplă plimbare cu bicicleta în afara orașului s-a transformat într-o aventură cu soare, ploaie, noroi și gheață.
Am plecat cu 2 prieteni pe la prânz din oraș, vroiam să facem un traseu mediu ca dificultate prin pădure, vreo 30 de kilometri în total. Totul era frumos, cerul senin, soarele strălucea pe cer, păsărelele cântau, știți povestea. Am început în forță, nu am luat la noi decât un bidon cu apă pentru că mai făcusem traseul de câteva ori și era destul de simplu.
După ce am intrat în pădure pe un drum forestier a început o ploaie lejeră. Nu ne-am speriat prea tare, deși eram în tricouri și pantaloni scurți, fără pelerine. Am continuat să mergem. Peste încă vreo 5 kilometri, deja ploicica era ploaie torențială, pe alocuri cu gheață, și nu mai vedeam drumul din cauza apei care inundase tot. Ne-am adăpostit sub niște copaci rugându-ne să nu ne lovească vreun fulger.
În 20 de minute s-a oprit ploaia și am putut continua traseul prin pădure. Noi speram să facem traseul într-o oră și jumătate, maxim 2, dar am reușit cu greu să ajungem în oraș după 4,5 ore. Eram plini de noroi din cap până în picioare, chiar și în gură simțeam un gust ciudat, de nisip și noroi.
Partea mai tare este că pe drumul de întoarcere am trecut printr-un sat unde plouase atât de puternic cu gheață încât se adunase pe jos și aveai impresia că tocmai a nins, deși afară erau douăzeci de grade.
Cireașa de pe tort a fost când am intrat înapoi în oraș, unde nici măcar nu plouase. Oamenii se plimbau frumos pe bulevarde, noi eram plini de noroi și uzi. Ne simțeam ca în zona crepusculară, oamenii erau relaxați și noi tocmai ce ieșisem dintr-o furtună.
În final după ce am ajuns acasă și am făcut vreo două dușuri am rămas cu un zâmbet tâmp pe față de mulțumire. Eram super obosit dar mi-a plăcut la nebunie.
Poza asta am făcut-o după ce am am ieșit din pădure.
http://4.bp.blogspot.com/-zzI1gV7YyQc/UaIX7TSM-JI/AAAAAAAAKsg/bI33KiCfdNo/s1600/Enjoy_life.JPG
Niciodată, nu voi uita momentul în care taică-miu, a scos dintr-un Oltcit vechi, o bicicletă care avea câteva zeci de ani. Mă aflam în pragul copilăriei, aveam 6 ani. Atunci am avut primul contact cu „lumea pe două roți”. Niciodata nu voi uita bicicleta respectivă, de o culoare roșie intensă, puțin mâncată de rugină. La vremea aia, și la anii pe care îi aveam, nu-mi păsa aspectul bicicletei sau vechimea acesteia. Eram încântat că, în sfârșit, am și eu bicicleta mea. Cu toate că era demodată, de vârstă tatălui meu, nu am ezitat să o scot la o primă tură. Prima mea dezamăgire a fost că nu știam să merg pe bicicletă.
Am așteptat după-amiaza acelei zile, pentru a merge in zona Teatrului Municipal. Acolo era locul perfect pentru a-mi dezvolta aptitudinile, sau mai bine zis, pentru a-mi forma aptitudinile de a controla o bicicletă. A fost o seară memorabilă deoarece era un lucru nou pentru mine. Și știți voi, toate lucrurile noi, sunt catalogate de copii drept (super interesante). În fine, după lungi ore de ture eșuate, mai cu o căzătura, mai cu o julitură, am putut în sfârșit să pedalez singur. Sau cel puțin așa credeam eu, pentru că fix in secunda următoare, am intrat cu bicicleta într-un stâlp. Nu mi-a fost de mirare că toată bicicleta se îndoise, iar „viața acesteia” a luat sfârșit. Nu mi-a venit să cred că, din prima zi, din prima tură, am reușit să distrug bicicleta tatălui mei. Privind în trecut, mi se pare cea mai amuzantă poveste a mea alături de o bicicletă. Dar privind prin prisma băiatului de 6 ani, care i-a distrus bicicleta tatălui său, nu mai e același lucru.
P.S: Ziua următoare, am căpătat o bicicletă nou-nouță.
Sper că v-am încântat cu povestea mea.
C.R.G
Povestea mea are in centru doi bunici, o nepoata (eu) si doua biciclete.
Eram prin generala, in vacanta de vara, si toti copiii din satul bunicilor mei, cu care ma jucam zilnic, stiau sa mearga pe bicicleta. Aproape nimeni nu avea o bicicleta a lui, dar toata lumea pedala de zor bicicletele mari si grele ale bunicilor.
Eu nu stiam inca sa merg pe bicicleta, asa ca ratam o parte din distractii: daca prietenii mei mergeau la rau sau la marginea satului sau in satul vecin, dupa paine calda de la brutarie, eu ramaneam acasa. Le spuneam ca n-am chef sa merg, pentru ca mi-era rusine sa le spun ca nu stiu de fapt sa merg pe bicicleta.
Intr-o dupa-amiaza, cand eram din nou acasa, pentru ca „nu avusesem chef” sa merg la scaldat, bunica mea s-a gandit sa ma invete sa merg pe bicicleta.
S-a chinuit vreo doua ore sa ma tina de la spate, pe o bicicleta mare si grea, ruseasca, fara succes insa. Cum imi dadea putin drumul, cum imi pierdeam echilibrul. Apoi, am obosit amandoua (fie vorba intre noi, mai mult ea, dupa ce se chinuise sa alerge dupa mine, cu mana pe sa, tipand „Da la pedale, nu te mai uita la roti!”).
Am mai incercat vreo 3-4 zile, tot fara succes. Asa ca am ajuns la concluzia ca bicicleta e de vina :)
La vreo saptamana dupa, intr-o sambata dimineata, m-am trezit, iar bunica-mea era toata un zambet. Bunicul, in schimb, era de negasit. La vreo doua ore, a aparut cu o bicicleta mica, mov, nou-nouta. Eram in culmea fericirii. Acum aveam bicicleta, singura problema fiind ca nu stiam sa merg pe ea.
Am decis sa rezolv repede si problema asta. Am vorbit cu bunicul si i-am explicat ca nu pot sa invat pe strada, ca ma vad copiii si rad de mine. Asa ca am pornit amandoi, pe langa biciclete, spre islazul de la marginea satului. Cand ne intreba cineva de ce nu mergem pe bicicleta, spuneam mandra tare ca e noua si vreau sa o inaugurez undeva cu mult loc, nu pe o ulicioara ingusta.
Am ajuns la marginea satului, m-am urcat pe bicicleta si, in vreo 10 minute, m-am prins care e treaba si…mergeam singura!
La intoarcere am trecut pe langa toti vecinii curiosi, mergand pe bicicleta (era deja „inaugurata”). Am intrat in curte tot pe bicicleta, iar bunica-mea a plans de bucurie cand m-a vazut.
De atunci n-am mai ratat nici o distractie. Si nici un sant sau groapa din sat. Sau gard. (O scurta perioada dupa ce am invatat sa merg pe bicicleta, nu intelegeam care e ra treaba cu franele. Asa ca ma opream in ce puteam: oameni, garduri, santuri…).
Inca de la o varsta frageda, bicicleta a fost obiectul meu de sprijin! Aveam un stil de viata echilibrat bazat pe doua lucruri : bicicleta si sport(baschet in cazul meu). In urma cu 2 ani aveam sa testez duritatea asfaltului pe propria piele. In cazul vehiculului cu doua roti, poti fi neexperimentat sau in continua dezvoltare… De ce zic continua dezvoltare? Pai, la bicicleta nu poti sa spui ca le-ai vazut pe toate, pt.ca exista situatii in care poti aluneca pe o banana sau poti fugi din calea masinii care mai avea putin sa te loveasca, acesta fiind cazul meu. E foarte complicat sa explic acum cu lux de amanunte ce sa intamplat, cert fiind faptul ca eram pe bmx, am lovit bordura(dubla fata de inaltimea rotii) si am fost catapultat reusind sa fac o aterizare perfecta in cap, exact ca strutii! Suna amuzant.. dar acum 2 ani pe data de 16 octombrie, dupa 2 saptamani de recuperare aratam asa: http://i.imgur.com/D7PmH14.jpg. Acum sunt bine si pedalez cu mai mult entuziasm, pentru simplul fapt ca inca mai pot pedala!
Aveam 6-7 ani cand am invatat sa merg pe bicicleta. Era fosta bicicleta a mamei mele, un Pegas, destul de maricel pentru statura mea. Cel care m-a invatat sa merg si a avut rabdare cu mine a fost unchiul meu. De fiecare data ieseam pe ulita bunicilor si el ma tinea de sa, in timp ce eu pedalam foarte fericita. Intr-o zi, am luat-o si pe prietena mea cea mai buna cu mine la tara si m-am hotarat sa-i arat ce bine stiu eu sa merg pe bicicleta. Am iesit cu unchiul, care la un moment dat, dupa ce am prins viteza, mi-a dat drumul la sa si a strigat dupa mine: „Uite ca mergi singura”. In momentul acela m-am uitat in urma dupa el, m-am panicat si am cazut direct in santul din fata curtii, unde faceau baie niste gaste. M-am ridicat de acolo uda leoarca, plina de noroi si urland ca din gura de sarpe. De atunci, toti rad de mine cand isi amintes cum m-am ridicat de acolo – „ca monstrul din Loch Ness”.
Eu cand eram mic , ai mei nu si-au permis o bicicleta decat prin clasa 7-8 pentru mine. Pana atunci doar din poze si de la altii. Si aia era o bicicleta SH o imparteam cu fratemio.
Eee cand eram mic vara stateam mergeam la bunicii din partea tatalui, la 24 de km de oras. Nu era departe, dar pentru ca n-aveam masina si depindeam de autobuz si era tot timpul tambalau cu plecatul, eu aveam impresia ca plec pe alt continent. Era fain feelingul ca na schimbi mediul, acolo era un sat izolat intr-o vale. Tot satul era al meu plus dealurile si padurile dimprejur. Buncii parintii n-aveau grija noastra pentru ca pur si simplu nu prea avea ce sa ni se intample….
Nu poti sa-ti imaginezi ce inseamna libertatea aia deplina cand n-aveam ore de venit, de plecat de-acasa, sau interdictii. Singura interdictie era autimpusa ca nu puteam sa mergem mai departe decat ne tineau picioarele si fiind copii de oras aia era maxim cativa km.
dupa ce ne-am luat bicicleta primul drum mai lung a fost sa merg la bunici cu ea. 13-14 ani sa fi avut… Iar cand am ajuns acolo, mi-am dat seama ca de acum incolo nu mai depind de nimeni ca sa ma bucur de libertatea aia deplina la care tanjeam. din momentul ala puteam sa vin oricand voiam.
brusc continentul acela izolat a devenit locul pana unde pedalam o ora doua asa lejer si puteam sa mananc o rosie , o branza de casa si sa ma intorc la timp pentru iesit in oras.
ulterior au fost multe biciclete, multe drumuri, excursii etc. dar primul drum a fost… eliberator ca sa zic asa.
Acum am ajuns la a 4a bicicleta care mi s-a furat de vreo 2 saptamani :)). and still counting…
Nu stiu daca este valabil, dar am si eu un articol scris recent „A doua bicicleta” las link daca e sa fie luat in considerare.
Una dintre amintirile mele cu bicicleta este cand vroiam pur si simplu sa ajung in parcul Herastrau sa-mi fac plimbarea zilnica. Locuiesc in zona Damaroaia/Pajura, iar partea de Herastrau de la Piata Presei Libere e relativ aproape. Cand treceam pe langa Flora (un depozit, un fel de piata cu standuri) era un tip care iesea din curtea depozitului, si se uita/asigura numai in stanga, iar eu am trecut fix prin fata lui, stiind ca e de datoria soferului sa se asigure din ambele sensuri ca nu are obstacole. Exact cand am ajuns in fata lui a dat peste mine. Norocul meu a fost ca a fost o plecare lina de pe loc. Mi-a strambat doar un pic bratul unei pedale, si m-am zgariat usor, in rest totul a fost okay.
Povestea mea începe într o toamnă ploioasă, acum doi ani. Tata lucra ca paznic la un complex de vile prin Pipera. Făcea ture de 24 cu 48 şi ca de obicei l am sunat seara să văd ce face, să i treacă mai repede timpul de pe tură. Nu mi a zis nimic în mod special în afară de obişnuita conversaţie, a rămas că ne vedem mâine dimineaţă acasă! Zis şi făcut! A ajuns pe la ora opt fără un sfert, afară ploua, eu încă dormeam. Deschide uşa la dormitor şi zice abia suflând şi ud leoarcă, „Ia vin o să vezi ceva”, m am ridicat instant puţin panicată, somnoroasă, în pijamale şi am ajuns în hol unde ce să vezi că ma aştepta dacă nu o frumuseţe de bicicletăăăăăă!! O DiamondBack gri cu negru MTB. Zice: „Mi a dat o un american care stă cu chirie la vile pentru că el şi a luat alta şi mai vorbisem cu el, ştia că am o fată şi mi a dat mie bicicleta (cu care el venise din Americaa)!!!!” A venit călare pe bicicletă pe o ploaie mocănească tocmai din Pipera cu geanta pe umăr şi tare mândru!! Astăzi ne batem amândoi pe ea, e drept eu o iau la plimbare mai des prin Bucureşti, iar tata mai mult prin parcuri!
Prima mea bicicleta mi-am cumparat-o din banii din pensia alimentara de la taica-meu. Era un mountain bike care a dus multe trante si provocari si care acum, la batranete, zace in podul unui prieten. Cred ca, daca ar simti ceva, ar fi implinit cu viata pe care a avut-o :)
Cea mai frumoasa amintire pe bicicleta este din vara dintre clasa a 9-a si a 10-a, cand timp de vreo doua luni, aproape noapte de noapte, am jucat leapsa pe biciclete in toata zona in care bantuiam de obicei si care se intindea de la Unirii pana la Herastrau si de la Gara de Nord pana la Foisorul de foc. In fiecare seara aparea cate un copil in plus si fiecare noua dimineata ne intrerupeam doar pentru ca trebuia sa ajungem acasa inainte sa se trezeasca parintii, de altfel, fiindu-ne tot mai greu sa ne despartim de grup. Mai mult, atunci cand stiam ca un copil nu va fi prezent in urmatoarea seara, mergeam toti la el la usa, rugandu-l sa ne imprumute bicicleta pentru un altul care nu avea. Unii chiar si le inchiriau :)
Au fost niste nopti extraordinare, in care cazaturile pe asfalt sau peste gardurile vii erau deja o obisnuinta, politistii din centru incepusera deja sa ignore haosul pe care-l faceam pe bulevarde, iar cainii aproape ca se saturasera sa ne mai latre, zacand impasibili atunci cand dadeam drumul la zgomot pe aleile lor intunecate.
Mi-a placut ca mi-ai trezit amintirea asta :)
Cum am primit prima mea bicicleta… Imi doream foarte mult o bicicleta cand eram mic, asa ca pe la varsta de 6-7 ani. Totul a inceput cand tatal meu s-a dus intr-o delegatie la Bucuresti.. nimic interesant. Dar economisind bani a putut sa imi cumpere prima mea bicicleta. Cand a ajuns acasa eram asa entuziasmat ca mi-a cumparat bicicleta mult dorita si-am inceput sa plang de bucurie. Pentru mine era un upgrade, inainte de aceasta am avut o triciclata, mergeam cu ea prin cartier si imi imaginam ca sunt un motociclist. Prima saptamana, bicla a fost folosita cu roti ajutatoare, pana cand am ajuns undeva la Golesti, unde e actuala piscina „Dinita”. Acolo nasul meu mi-a zis ca ma lasa sa merg in continuare pe bicicleta daca imi da jos rotile ajutatoare. Zis si facut! M-am implorat de toata lumea sa ma ajute sa nu cad.. tipam, plangeam si ei radeau de mine. Pana la urma totul a decursc comform planului, nasul meu m-a tinut de spate spunandu-mi ca nu imi da drumu, eu trebuia doar sa pedalez. Merg, merg si dupa ma uit in spate, realizez ca mergeam singur pe 2 roti. Am cazut! Dar dupa m-am ridicat si am incercat iar sa merg pe 2 roti.
Prima mea intalnire cu bicicleta a fost cam atipica. Am invatat sa merg pe bicla pe la 21 de ani, de unul singur. Ori, nu asa se face; de obicei inveti mai de mic impreuna cu prietenii sau parintii sau vreo ruda care te indruma la inceputuri. Eu am zgariat cateva masini in cadere, mi-am busit de cateva ori genunchii si coatele, au ras niste oameni de mine, dar asta nu m-a impiedicat sa invat pana la urma. De-atunci am mers cu bicla la munca de multe ori, am biciclit din Predeal in Brasov si Poiana, mi-am dus prietenii biciclisti la tara pe drumuri dubioase… inceputurile nabadaoiase ale cochetarii mele cu bicicleta luata din targul de la Vitan s-au transformat intr-o relatie frumoasa :D
Daca o sa „castig” bicicleta rosie am sa i-o daruiesc prietenei mele care zilele astea invata sa bicicleasca; si sa nu mai fie geloasa pe relatia dintre mine si bicicleta!
Cea mai frumoasa amintire este de când eram copil si abia învățăm sa merg pe bicicleta, tocmai ce primisem o minunata "bicla" verde cu roti ajutatoare, eram atât de încantata încât nu ma interesa dacă reuseam sau nu sa merg, stateam cu orele pe bicicleta, chiar si fără sa pedalez, ușor cu ajutorul părinților si bineinteles cu ajutorul celor 2 rotite in plus am început sa alerg, dar refuzam sa îmi fie date jos rotitele, atunci tatăl meu s-a gândit sa desfaca cât mai mult suruburile de la rotite, si in mers ele sa se desfaca, exact așa s-a si întâmplat, eu eram foarte încantata de evoluția mea fără sa știu ca nu mai rotitele, in momentul când am văzut ca nu mai sunt am simtit furnicaturi in tot corpul dar totuși am pedalat mai ușor, cu mai puțin elan si Reusisem, mergeam singura fără ajutor. Atât de bine păstreze amintirea, încât știu cu siguranță ca nu o voi pierde si nici nu îmi doresc, este vie in suflet si in minte.
Cea mai faina amintire este cea legata de primirea primei biciclete Pegas , era verde si nu era see you sa lunga , era see you sa normala si atat de tare mi-am dorit-o incant am pastrat-0 multi ani de atunci….cred ca mai bine de 20 ani , o regaseam see you drag in magazia casei de la tara :-) vorba cantecului te regasesc pe aceiasi etajera…ador sa merg see you bicicleta.
Prima amintire cu bicicleta a fost, bineinteles, momentul in care tatal meu a incercat sa ma invete cum sa merg pe ea.Am ales locul potrivit, o parcare, si el incerca sa ma tina de sa in timp ce eu incercam sa pedalez de zor. In momentul in care am realizat ca nu mai aveam nici-un ajutor din partea lui, am aterizat, bineinteles, in boscheti in aplauzele si rasetele doamnelor mai in varsta ce stateau la taclale pe banca.Cam asa a fost momentul meu de glorie cu bicicleta :)).
Imi amintesc de parca a fost ieri seara in care am hotarat ca o plimbare cu bicla pe strazile intunecate ale satului ar fi minunata. Zis si facut! Luat-am bicicleta si m-am aventurat, ce se putea intampla?
Cred ca toti avem ceva probleme cu cainii strazii, nu? Sunt atrasi cu o forta nepamanteasca parca, de spitele bicicletelor. Se lasa dusi de val majoritatea. Exista insa si exceptii…
In mijlocul drumului, langa un stalp cu un bec in varf (ce se chinuia parca sa reziste presiunii intunericului), hoinarea o haita de caini care erau mult mai inocenti decat as fi crezut. Ei bine, ii catalogasem ca fiind agresivi si am hotarat sa maresc viteza, era important sa nu ma ajunga :)). Nemiscati si parca plictisiti, stateau in mijlocul drumului si ma priveau cum pedalez cu viteza, mergand direct spre ei. Acum ma asteptam sa elibereze drumul sau sa inceapa sa se agite, astfel incat sa pot trece repede printre ei. Ghiciti ce? Nici una din astea doua nu s-a intamplat. Inca stateau linistiti in mijlocul drumului. Nu am apucat decat sa il evit pe primul, apoi sa il calc pe al doilea, in care m-am si oprit , asemanator unui zid, rupandu-mi blugii in genunchi. Nu am auzit decat un schelacait si am vazut cainele fugind, iar ceilalti inca mergeau spre marginea strazii, de parca nu se intamplase nimic. Surprinsa de existenta unor caini fara reactii si ametita din cauza cazaturii, m-am ridicat si am continuat drumul spre casa.
O julitura de mai mare frumusetea in cot si una in genunchi au fost semnele care mi-au amintit o vreme buna de patania mea. Pe caine l-am revazut doua zile mai tarziu, parea in regula, aceeasi nepasare i se citea in ochi. Bicicleta circula si azi pe strazi, dar cu un proprietar mai prudent si curajos.
Cea mai faină amintire este de când eram destul de mică, cred că prin clasa 5-a. Locuiam într-un bloc de 10 etaj, la etajul 10 și prietena mea la etajul 8. Iar la etajul 5 stătea mama lu’ diriga. Învățam după amiaza, așa că într-o dimineață ne-am gândit să plecăm cu bicicletele în marea aventură, adică să ieșim din Drumul Tabere, pe la Domnești și apoi pe centură să mergem până la Bragadiru. Părinții nu ne-ar fi lăsat așa că singura șansă era o evadare matinală. Ne desenasem chiar și o hartă. Bun, cum totul era aranjat, am purces. Aveam amândouă biciclete din alea care se pliau și numai așa puteam coborî cu liftul. Ca să nu mai pierdem timpul, am pliat bicicleta mea, am băgat-o în lift, m-am oprit la etajul 8, am pliat-o și pe-a prietenei mele și am băgat-o și pe aia în lift, cu greu am mai intrat și noi, iar când am ajuns la parter ne-am revărsat pur și simplu din lift în timp ce diriga ne ținea ușa, tocmai se găsise să-i facă o vizită mamei :) Prima întrebare a fost dacă ne-am făcut tema la mate, urmată, evident de amenințarea de a ne pîrî la părinți, amenințare concretizată în chiar aceeași zi…Dar tot am ajuns la Bragadiru, în altă zi, cu o echipă lărgită.
Nu pot spune ca am o amintire cu BICICLETA MEA. Asta pentru ca au intervenit niste lucruri. In 1986, tata avea un Pegas rosu pe balcon, cu saua facuta praf. Copiii de la mine din cartier aveau fiecare bicicleta si, oricat m-am rugat de ei sa ma invete sa merg, n-au vrut. Prin urmare, l-am rugat pe tata, apoi pe bunicul sa ma invete. Nu s-a gasit timp si mi -au spus ca Pegasul ala e prea greu sa invat pe el. Eu cresteam, Pegasul statea in balcon, pana l-au mutat ai mei in boxa de la subsol. Evident, dupa o vreme am uitat de el, a fost furat sau nu stiu ce s-a mai petrecut. In 1995 am terminat clasa a 8 a si mi-au promis ai mei ca daca iau admiterea la liceu, imi cumpara o bicicleta. Am intrat a patra pe liceu. Nu stiu ce a mai intervenit, nu s-au gasit bani, chiar nu-mi amintesc pretextul, cert e ca tot fara a sti sa merg si fara bicicleta am ramas. Intr-a 11-a l-am rugat pe un coleg sa ma invete sa merg pe bicicleta. Omul, binevoitor, si-a luat cursiera de acasa si a incercat sa ma invete; eu am 1,67, el are 1,97, deci n-a fost chip sa invat nici atunci. Au trecut anii, au mai fost vreo doua incercari nereusite prin facultate , urmate de promisiuni si, la aproape 34 de ani, imi doresc la fel de mult ca la 6 ani, sa invat sa merg pe bicicleta. Poate va veni si ziua aia.
La mine e o poveste de „aproape” de a invata sa merg pe bicicleta, cu mai multe episoade. Partea buna e ca inca nu mi-am pierdut speranta.
Povestea mea este despre cum am învățat să merg pe 2 roți.
Nu mai știu câți ani aveam, însă știu că aveam o bicicletă pentru care eram prea mare și mai era o bicicletă în curte, a soră’mii, care era nițel mai mare, însă nu cât o bicicletă normală pentru adulți.
Se ia a doua bicicletă, se pune în contextul unei duminici acasă (la țară), când trebuia să luăm vaca de la cireadă, de undeva de pe malul Bârladului. Pe imașul de acolo, tata m-a învățat cum să-mi depășesc frica și să pedalez continuu.
Cred că cel mai important pentru mine este că s-a întâmplat într-un context care cu greu se mai reproduce în zilele noastre :)
Bicicleta am avut cand eram mica, de la tata, Dumnezeu sa-l ierte, ca doar bicicleta si pensia de urmas a lasat in urma lui. Pana la urma i-am dat-o lui Virgil, cel mai destept baiat de pe ulita noastra ca eu, la unspe ani nu puteam sa merg pe aia mare si grea. Mi-a dat la schimb ceva bani (mi-am luat African Cola si niste guma de mestecat de la Consignatia de langa poarta fabricii Aro si nu mai stiu ce) si un Pegas de-l avusese el cand era mic.
Ma dadeam cu bicicleta pe strada pietroasa, singura, ca nu prea aveam copii cu care sa ma joc. Intre cimitir si casa, ulita era pietroasa si in panta. Piteroasa este sinonim in acest caz cu bolovanoasa rau de tot. Niste bolovani mari care i-au distrus cauciucurile in vreo 2-3 saptamani, maxim. M-am dus la mama, cazuta in depresie dupa moartea tatei, sa ii spun ca mi s-a stricat bicicleta… S-a uitat la mine, saraca, searbad si in van, si nu mi-a raspuns nimic. Oricum nu facea nimic saraca, statea in pat si se uita in tavan. A tinut-o boala cam vreun an, pana ne-au dat afara din casa. Bani nu aveam sa o repar ca oricum traiam din pensia de urmas pe care o dramuiam sa cumpar oua, paine si zahar (ca la unspe ani nu stii sa gatesti decat oua ochiuri si ceai), ca mama nu s-a mai dus la serviciu fiind bolnava de depresie. Am pus-o in sopron cu cauciucurile sparte si m-am mai uitat lung la ea vreo doua luni. Tot speram sa am bani sa o repar, ca era singura jucarie si singurul prieten. Si cand am strans bani din pensia alimentara, a venit iarna si am cumparat o masina de lemne. Apoi, am plecat de la tara si am uitat de bicicleta de sub sopron.
Insa acum mi-am amintit cu mare drag cum m-a maturizat pe mine bicicleta. M-am uitat la ea, saraca si am pus in balanta daca sa iau lemne pentru iarna sau sa ma duc la oras sa imi repar „bicla”. Am ales lemnele si bine am facut:) Cine stie daca mai scriam azi?
Povestea pe care o afla toata lumea de la mine cand vine vorba de amintiri faine cu bicicleta s-ar numi de fapt „Povestea puiului”.
Am invatat sa merg pe bicicleta in 2 ani de zile. Cum? 2 ani? De ce asa mult? Pentru ca imi era frica sa pun al doilea picior pe pedala si mereu ajungeam mai mult sa „ma dau” cu bicicleta decat sa merg pe ea. A tinut asa mult treaba asta incat atunci cand am reusit sa merg pe bune, deja nu mai impresionam pe nimeni.
Bicicleta pe care am invatat sa merg era a verisoarei mele, avea roti mari si era albastra, n-o sa uit niciodata primele cazaturi de pe ea cand invatam sa iau virajele. Era distractia zilei, bicicleta strazii si, evident, am inceput sa ii toc pe ai mei la cap ca vreau si eu una. – Ce vrei, mama, sa iti aduca Mos Craciun? – Bicicleta. – Ce vrei, mama, sa iti aduca iepurasul? – Bicicleta. – Ce vrei, mama, sa primesti de ziua ta? – Bicicleta. Deja mama nu mai intreba ce vreau sa primesc cadou, stia raspunsul si daca nu era „bicicleta”, era sigur „chitara” (pe care am primit-o abia cand am implinit 22 de ani)
In sfarsit, printr-un tertip am reusit sa ii fac pe ai mei sa imi ia bicicleta. Mama stransese bani moneda cu moneda intr-o pusculita, voia sa isi ia un al doilea TV, dar eu, ca o smechera ce eram, i-am zis „Daca vrei sa iti iei TV, degeaba, ca nu iti ajung banii, mai trebuie sa pui cateva milioane, asa ca mai bine imi iei mie o bicicleta” Deja la faza asta mama a cedat si a acceptat, asa am ajuns sa am bicicleta mea mov.
Dupa ce mi-am facut damblaua cu bicicleta… Am ajuns la damblaua cu puiul. In fata scolii veneau deseori oameni care vindeau pui de gaina mici, galbeni si pufosi. Costa 15000 de lei vechi unul (1,5 lei) si am inceput sa o toc pe mama cu treaba asta, dar 15000 de lei era destul de putin, asa ca am primit 30000 de lei pentru 2 pui ca sa nu se simta nimeni singur.
Am mers cu bicicleta pana la scoala si mi-am luat cei doi pui de gaina, i-am ales dintre zecile de pufuleti galbeni care se ingramadeau fricosi unul intr-altul. Pe portbagaj pusesem o cutie de pantofi in care aveam sa ii transport pe cei doi si, din cate imi aduc aminte, facusem niste gauri cutiei ca sa poata puii sa respire…. Desi nu cred ca era nevoie, ce naiba, cat aer poate consuma o mogaldeata de pui in 5 minute cat tinea drumul? Eh, din exces de zel, nenea care mi i-a vandut a vazut cutia de pantofi in care voiam sa ii pun si mi-a rupt capacul, tot „ca sa respire puii”.
Am mers lin, cu un ochi in spate sa nu cada vreunul si cu celalalt in fata, sa nu dau peste cineva. Si cum tot drumul am mers fain frumos, fara incidente, cand am intrat pe strada pietruita nu m-am mai uitat prea mult in spate. N-am intrat bine ca aud in spatele meu cum striga Nea Aurica dupa mine „Fattta, ti-a cazut puiul!” De la trepidatii si de la faptul ca Nea Caisa mi-a rupt capacul de la cutie, am pierdut un pui pe drum.
M-am oprit imediat si m-am uitat in spate, am vazut prima mogaldeata galbena departe si a doua tocmai intindea un piciorus in aer, l-am prins la fix! Din pacate, povestea nu are un sfarsit prea frumos.
Puiul care a cazut a murit la cateva zile, iar celalalt a devenit un bezmetic amuzant si curajos care ciugulea zatul de cafea de la gura de scurgere. Dupa o viata inceputa pe bicicleta, traita ca pet si continuata la tara unde a capatat si numele de Gheorghita (nume extrem de potrivit, dat fiind numele meu de familie – Ghita), puiul (devenit un cocos zdravan) si-a gasit sfarsitul acolo unde si-l gasesc majoritatea puilor… Printre legume si bors.
Am incalecat pe o sa de o bicicleta nu de altceva, si v-am spus poveste ‘sa!
Personal, consider că bicicleta este cel mai atractiv mijloc de transport (pe distante mici, bineînțeles și pe distanțe mari pentru împătimiții ei). De aceea, m-am bucurat enorm că prima mea bicicletă mi-a permis să învăț să o conduc și fără mâini și să fac tot felul de alte "manevre". Ulterior, a început și mama să folosească una, pentru că avea nevoie să se deplaseze mai rapid către locul de muncă. Una din întâmplările care mi-au rămas întipărite în minte a fost aceea când, într-o zi, bicicleta mamei a rămas fără frâne. Însă mama nu știa lucrul acesta. Când să coboare pe strada ce ducea către șosea, a realizat că nu o mai poate opri. Din partea dreaptă, venea un tir see you viteză. Șoferul tirului, a observat că mama venea înspre el și a accelerat. Astfel, mama a lovit doar roata din spatele tirului și nu a intrat din plin în el. Un mare noroc. Nu a mai avut încredere în bicicletă o vreme, însă, din dorința mea mare de a mă plimba mereu see you una, mi-a permis atât mie, cât și surorii mele, să ne cumpărăm biciclete și să facem zeci de ture pe străzile localității. Uneori… începi să urăști lucrurile care îți fac rău. Bicicleta va rămâne întotdeauna acel plăcut mijloc de transport pe care, odată ce ai început să-l folosești, nu te mai poți desprinde de el. Acum, din păcate, am rămas "în pană de bicicletă". Mi-aș dori din nou să am una. Ar fi o nouă bucurie, după reușita de la FJSC. Mai mică, desigur, dar, pană la urmă, lucrurile mărunte fac diferența. :)
Oo,Doamne!Nu ma pot abtine!Am copilarit la tara,asa ca am pra multe povestiri cu biciclete si doar despre biciclete.Am sa aleg din cele doar despre niste biciclete ramase”celebre” in familie si nu numai.Asa mi se pare corect.Deci,bicicleta e vedeta! Am ales 2.
Era o bicicleta rosie si,ce-i drept, se cam pierdea printre celalalte.Nu era o bicicleta obisnuita,avea 4 roti,dar asta nu i-a stat in cale.A capatat rapit notorietate pentru ca…pentru ca era isteata! si ii invata pe copii cum s-o „calareasca”.Nu stiu cate biciclete mici,pentru copii 5-6 ani, erau in sat.Putine,cred,prea putine.Dupa o viata incununata cu lauri si un pic obosita de toti copiii din vecini,si-a gasit sfarsitul.Bicicleta rosie s-a transformat cu ajutorul unui mic inventator(tata),peste noapte,in 2 veritabile prasitori de ardei!:))(care sunt folosite si astazi).
Era un Pegas alb care isi pastra cu demnitate frumusetea desi statea in beci.A fost scos la lumina de un baiat,Doru,care lucra de putin timp la bunici.Bicicleta se infrumuseta vazand cu ochii.Transformarea a culminat cu un „sistem de iluminare” de se uitau toti vecinii.La o zi,poate 2 de la marea inaugurare,Doru a fugit noaptea pe bravul Pegas,dar si cu cele 23 de milioane ale bunicii!:)) Mda,2 biciclete de poveste!
Bicicleta –cel mai bun prieten al omului .
Anul trecut am plecat cu serviciul intr-o misiune de 2 luni in sudul Frantei in Montpellier.In timpul liber ma plictiseam ingrozitor iar unul din colegii francezi imi imprumuta o bicicleta cu care sa vizitez orasul si imprejurimile. Intr-unul din weekenduri plec spre Mediterana (~10km) Totul e splendid, peste tot flori si miresme, atmosfera umeda si calduroasa, in larg se vad iahturi si veliere… ma fura peisajul si inaintez in lungul coastei spre rasarit. Pe la 2-3 pm ma opresc intr-un port … pun bicicleta pe cric,ma intind, admir si in timp ce fac o panorama, privirea mi se fixeaza pe o ghereta cu inghetata, care era la 2 pasi de mine. Fara sa stau pe ganduri ma indrept salivand spre vitrine.Ma sucesc de cateva ori si intr-un final aleg. Cand imi intorc privirea inapoi , ce sa nu vezi… bicicleta. Bineinteles am panicat si cum nu stau bine cu franceza nu mi-a mai ajuns bine la urechi ce zicea duduia de la ghereta, pe care am lasat-o cu cornetul cu 4 cupe (da stiu, am fost lacom)in mana. Ma uitam in toate directiile si nu era nimeni imprejur. Nu intelegeam cum s-a intamplat treaba asta ca doar ce m-am intors o clipa. Intre timp apare un jandarm , politist nush ce era ,ca nu mi-am platit inghetata. Dupa 10-15 min de franco-englezisme, intelege care e treaba ,ma pune sa platesc inghetata, pe care nici n-am mai luat-o , imi ia un fel de declaratie , imi da o copie si imi explica unde e cea mai apropiata statie de autobuz . Trist dau sa ies din port si sa ma intorc la hotel. Cand sa ies din port dau de altii 2, tot un fel de jandarmi, care ma iau la intrebari : de ce am aruncat gunoaie in port. Nu intelegeam la ce se refera. Eu franceza zero , ei engleza un pic mai putin. Inteleg intr-un final ca vor acte ceva (aia de mai inainte nu-mi cerusera nimic, nu m-au intrebat nici cum ma cheama). Si cand vad ca sunt roman, parca s-au activat. Era fix perioada in care franta expulza tiganii inapoi in Romania.Apropo eu sunt alb ca varu’ la fata. Ma retin acolo si dau niste telefoane. Intre timp unu fara uniforma scoate cu o cange din apa bicicleta mea. :D; Nu fixasem bine cricu si cazuse in apa intre doua barci. 10 min mai tarziu apare o duba si 2 politisti. Ma iau si pe mine si bicicleta la o plimbare de vreo 20 de min. Nu prea vedeam bine directia dar cred ca am facut peste 20 de km spre nord. Ajungem intr-o sectie de politie, ceva de genu. Ma dau jos din masina, lasa bicileta in duba si imi zice sa astept. Si stau vreo 20-30 de min dupa care apare unu’ din ei si imi zice sa mai astept . Se suie in graba in duba si da sa plece. In timp ce intoarce , bicicleta cade pe acolo prin masina.Jiji se da jos nervos , ia bicicleta si o arunca din masina in fata mea . Acum, poarta ramasese deschisa, bicicleta era in fata mea ,din cladire nu se auzea nimeni … ce era sa fac … ma urc in sa si dau pedala. Ma simteam ca un evadat, ma gandeam sa nu dau nas in nas cu politia. Am aflat ca sunt in Saint Gilles la vreo 70 de km de Montpellier , in 2 ore se intuneca si in plus eram (in mintea mea cel putin) si urmarit de politie. Am decis sa astept intr-un parc pana la lasarea serii si apoi sa pornesc spre Montpellier. Primul indicator pe care l-am gasit si care avea sa-mi dea lovitura de gratie … vreo 70 de km pana la destinatie …. m-a trimis pe alt drum printre mlastini , padurici , herghelii de cai si fel de fel de locuri care pe lumina m-ar fi incantat extraordinar de mult , in schimb pe intuneric am tremurat ca intr-un film de groaza si am pedalat ca un disperat.Si uite asa plimbarea pe care o estimasem de jumatate de zi si 20-30 de km s-a terminat a doua zi ,duminica, la 5 si ceva dimineata in fata hotelului si dupa vreo 150 de km.
In noaptea aia , bicicleta a fost cel mai bun prieten al meu.
Spor la pedalat dragilor
Imi place de o fata, enorm de mult, de ceva timp. Prima oara cand am cunoscut-o a fost la o plimbare see you bicicletele, impreuna see you mai multi amici. Bicicleta care a avut-o la plimbare din pacate nu era a ei, era imprumutata. De ceva timp iesim mai mult impreuna la plimbari, pe jos din pacate, si nu ma mai pot bucura de prezenta ei pe bicicleta. Ar fi un cadou minunat si pentru ea si pentru mine.
Imi doresc o bicicleta pentru ca pana acum nu am detinut una a mea personala si a trebuit sa tot inchiriez sau sa imprumut de la vreo prietena binevoitoare. Stiu ca sansele ca eu sa fiu aleasa castigatoare sunt mici, dar am decis sa-mi scriu si eu povestea aici.
Bicicleta aceasta m-ar ajuta sa scap de drumurile lungi pe care le fac in fiecare zi , sunt o persoana destul de activa si uneori nu apelez la mijloace de transport in comun fie din lipsa banilor, fie din cauza aglomeratiei.
Normal ca as imparti aceasta bicicleta, si nu cu oricine, cu doua persoane dragi in viata mea, mama si sora mea. As vrea sa le invat sa mearga pe bicicleta si mai ales sa vada ca exista si un stil de viata sanatos.
Hmm.. Cea mai faina amintirea a mea cu bicla ?
A fost atunci cand am dat pima data " exit" un tric cu Bmx ul meu care consta in iesire din bolurile din skate park Tineretului.
Pt. ca sunt fata si am bmx mereu cand merg in parc multi isi bat joc de mine …. Cand mi-am facut curaj sa merg iar si am reusit acest tric am fost extrem de fericita !
Imi doresc mult o bicicleta de oras pt. ca la bmx am foaia foarte mica si imi e greu sa merg dupa mama in tragic , care foloseste bicicleta ca mijloc de transport.
Maria 14 ani :)
Trick *
Povestea mea incepe de la un cauciuc de bicicleta. Asta era singurul lucru pe care bunicul meu il avea in curte legat de biciclete iar mie mi se parea fantastic atunci cand imi povestea cum functioneaza o bicicleta.
Si pentru ca atunci cand aveam eu 5-6 ani, jucariile la bunici erau cuiele de batut in pamant, rulmentii, papusile fara brate si par si elasticul, cauciucul respectiv mi se parea ca o jucarie noua. Asa ca am lansat un nou proiect impreuna cu bunicul meu: construirea unei biciclete! Bunicul meu mi-a construit o roata din tabla ( e tinichigiu), roata pe care a montat cauciucul si a ingropat-o (un sfert din ea) in curte in pamant. Langa mi-a montat un scaunel din acela mic, pentru copii, cu patru picioare care se infunda mereu in pamant si trebuia sa ii schimb locul, doi papuci decupati pe post de pedale prinse de cateva sipci de lemn si ghidonul nu era altul decat o matura infipta (ati ghicit ) tot in pamant si legata partea din stuf cu doua elastice, in forma de V.
Un sistem ingenios dar care nu imi aducea decat satisfactia ca am si eu o bicicleta. Pedalarea era statica, ghidonul nu misca roata, norocul meu ca aveam claxon (un fluier) sa nu lovesc pe cineva.
Si ca sa intelegeti cat de mult imi placea bicicleta mea total originala si nefunctionala, in fiecare dimineata ma duceam sa vad ce face bicicleta si daca e tot acolo. Tot acolo era (fie ploaie, soare, ceata, nu conta, bicicleta rezista)!
Surpriza a fost insa aceea ca intr-o dimineata, in locul bicicletei mele „clasice” ma astepta… o bibicleta rosie – cu roti ajutatoare, pedale si claxon adevarat… O minune de bicicleta cu care am lovit toate gardurile curtilor vecine, am calcat toate florile crescute langa bordura si m-am imbogatit cu destule julituri!
Cea mai frumoasa amintire a mea este din copilarie, in vacanta de vara. Eu cu inca un prieten mergeam la tara intr-un sat invecinat seara la discoteca cu bicicletele noastre tohan pline de stopuri si abtibilduri, asta se intampla cu aproximativ 15 ani in urma. Dupa ce s-a terminat distractia si am ajuns acasa de la discoteca, am zis ca a doua seara cand mergem la discoteca in satul vecin, sa mergem cu ceva care sa ne scoata in evidenta prezenta. Am ajuns acasa dimineata pe la ora 3 cred, am mers la mine in garaj si am facut planuri. In dimineata respectiva pe la ora 9 am venit la mine in garaj unde aveam flex si aparat de sudura…si ne-am apucat de treaba: am taiat bicicleta mea si a prietenului, le-am sudat si am facut o bicicleta tandem pe care am opsit-o cu vopsea fosforescenta. Cand a venit seara si am scos bicicleta…am reusit sa intoarcem foarte multe priviri, bineinteles ca bicicleta a fost plina de leduri colorate cu baterii, a fost o experienta frumoasa…..cu toate ca bunicul meu m-a certat ca i-am taiat bicicleta cu care facea naveta la fabrica unde muncea.
Cea mai frumoasa amintire a mea este din copilarie, in vacanta de vara. Eu cu inca un prieten mergeam la tara intr-un sat invecinat seara la discoteca cu bicicletele noastre tohan pline de stopuri si abtibilduri, asta se intampla cu aproximativ 15 ani in urma. Dupa ce s-a terminat distractia si am ajuns acasa de la discoteca, am zis ca a doua seara cand mergem la discoteca in satul vecin, sa mergem cu ceva care sa ne scoata in evidenta prezenta. Am ajuns acasa dimineata pe la ora 3 cred, am mers la mine in garaj si am facut planuri. In dimineata respectiva pe la ora 9 am venit la mine in garaj unde aveam flex si aparat de sudura…si ne-am apucat de treaba: am taiat bicicleta mea si a prietenului, le-am sudat si am facut o bicicleta tandem pe care am opsit-o cu vopsea fosforescenta. Cand a venit seara si am scos bicicleta…am reusit sa intoarcem foarte multe priviri, bineinteles ca bicicleta a fost plina de leduri colorate cu baterii, a fost o experienta frumoasa…..cu toate ca bunicul meu m-a certat ca i-am taiat bicicleta cu care facea naveta la fabrica unde muncea.
Am mai experimentat si alte lucruri cu bicicleta
Sunt multe amintiri placute dar o sa descriu o intamplare petrecuta cu foarte multi ani in urma…pe vremea cand locuiam in actualul oras Voluntari iar eu ma deplasam cu bicicleta pana la institutul unde lucram (Splaiul Independentei…ca sa va faceti o idee). Intr-o frumoasa zi de vara pedalam spre casa pe soseaua Stefan cel Mare cu o semicursiera…eram tanara si mergeam cu viteza mai ales ca drumul era lung…imediat ce am trecut intersectia de la Melodia un individ a deschis portiera exact cand eu eram in dreptul lui si bineinteles ca m-a trantit. In loc sa-si ceara scuze a inceput sa-mi adreseze cuvinte jignitoare. Nu stiu ce s-a intamplat intre timp…de unde a aparut un politist (pe vremea aceea militean) fiindca eu am lipsit o bucata de timp ca sa-mi oblojesc ranile la o persoana ce statea in apropiere. Cand am revenit la locul faptei domnului militean i s-a spus ca eu sunt persoana accidentata…am fost interogata iar la sfarsit militeanul i-a spus soferului: Pai dumneata esti de vina…la care soferul a spus: Da, sa spuna ce pretentii are…M-a uimit ca in fata militeanului nu mai era zmeu si nu mai spunea ca sunt cascata sau alte cuvinte jignitoare. Eu atunci i-am spus: din atatea masini parcate de unde sa ghicesc ca are cineva de gand sa deschida portiera…trebuia sa te asiguri inainte si apoi sa deschizi usa. Intamplarea asta nu o voi uita niciodata fiindca m-a marcat putin…dupa ce ca eram victima mai eram si apostrofata…numai ca in fata militeanului si-a schimbat complet atitudinea, ceea ce mi-a dat satisfactie.
Nu am stiut niciodata sa merg pe bicicleta, desi parinti mei mi-au cumparat o tricicleta in toamna in care am implinit 4 ani. Se incapatana sa mearga doar in revers si nu o puteam urni in fata sub nici un chip. Am renuntat cu totul la ea si am daruit-o unei fetite cu care tricicleta s-a imprietenit usor. Am hotarat atunci ca mersul pe bicicleta nu este pentru oricine si ca eu fac parte din categoria aia de oricine pentru care nu este.
Prietenul mu este foarte pasionat de sport in general si de biciclete in special si mereu imi spunea cat de frumos ar fi daca am vizita pe doua roti orase noi.
Asa ca am decis pe ascuns sa invat sa merg pe bicicleta, pentru a-i face o surpriza. Am imprumutat o bicla si m-am apucat….sa cad. Si sa cad. Si sa cad. Doua zile la rand. Dupa ce am ajuns pe burta, in praf si cu o droaie de copii ce calareau biciclete sa rada de mine in timp ce se deplasau cu viteza vantului, am hotarat ca destul e destul. Era timpul sa renunt. Din nou.
Anul trecut, in septembrie culmea, din nou aproape de ziua mea, prietenul meu a spus ca e timpul sa invat sa merg pe bicicleta. Nu se poate sa implinesc 28 ani si sa nu stiu. Asa ca am iesit in curte si a lasat saua bicicletei suficient cat sa ajung cu picioarele pe pamant si sa ma aflu in siguranta. Apoi cu un calm extraordinar si cu multa rabdare a inceput sa imi explice pas cu pas ce ar trebui sa fac, cum sa pornesc, sa mentin echilibrul si foarte important, cum sa opresc. Si in ziua aceea de septembrie, m-am imprietenit pentru prima oara cu o bicicleta, care a vrut sa mearga in fata si nu in revers si care m-a ajutat apoi sa cad la coltul strazii. Nu voi uita niciodata ziua aia. Cel mai frumos cadou pe care l-am primit in intreaga mea viata, bucuria de a merge pe bicicleta.
Cateva zile mai tarziu, de ziua mea, am facut un drum pana spre marginea Bucurestiului. Acolo, intr-un depozit putin dubios, printre alte cateva sute de biciclete, cuminte si retrasa, statea o bicicleta mov trei sferturi de dama. A fost dragoste la prima vedere. M-am intors mergand pe ea, cea mai mare distanta de pana atunci, asistata de ochiul vigilent al prietenului meu ce ma veghea din masina. Suntem cele mai bune prietene acum si impreuna facem tot felul de drumuri. Am reusit chiar sa vizitam cateva orase noi
Pff, si mie mi-e greu sa aleg dintre atatea. Cel mai cu drag imi amintesc de Pegasul rosu cu care ma dadeam in jurul blocului (dar nu mai departe! era off limits). Cand am invatat sa iau curba, bineinteles ca tata nu mi-a spus ca nu ma mai tine, dar n-am cazut. Am fost mandra de mine teri zile si trei nopti.
Apoi, cand m-am mutat in Cluj, l-am descoperit cu adevarat cand am dat peste bicicletele de inchiriat. Il luam pe prietenul meu si colindam strazile laturalnice din cartiere carora inca nu le stiam numele. Si seara ne opream pe „plaja” Somesului de langa Sala Sporturilor.
In fine, vreau bicicleta sa i-o dau surorii mele, care incepe facultatea la Cluj toamna aceasta, sa descopere si ea Clujul pedaland, cum l-am invatat si eu. E mai frumos asa.
Acum
Cand ma gandesc la amintiri faine cu bicicleta imi vin in minte doua secvente scurte din copilarie:
– momentul in care am reusit sa merg singura pe bicicleta (faceam ture in spatele blocului iar tata imi tinea bicicleta de spate pentru a avea echilibru si la un moment dat in mers mi-a dat drumul iar eu am reusit sa continui fara sa cad :)…. a fost un sentiment WOW.
– o vacanta la tara si un drumul principal din sat care era in panta iar eu mi-am dat drumul cu bicicleta in viteza pentru prima data: YUHUUUU :)
Buna!
Mi-as dori tare mult sa am o bicicleta a mea! Am avut o bicicleta cand eram mai micuta, dar intre timp lucrurile sau mai schimbat si a trebuit sa-mi aleg cu grija prioritatile si desi mi-am dorit si imi doresc o bicicleta, nu mi-o pot permite…cand ies cu prietenii (care au biciclete) inchiriez cate o bicla de prin parcurile capitalei, dar sentimentul pe care il am in momentul „predarii” bicicletei NU e tocmai placut… :D De ce imi doresc atat de mult o bicicleta? Pentru ca nu polueaza, cat timp pedalez, pot sa fac miscare, pentru ca lasa in urma coloana de masini si astfel nu voi intarzia la facultate sau la intalnirile cu prietenii,colegii…,este usor de intretinut si nu necesita un loc de parcare.
Ar fi cel mai frumos cadou de Sf.Marie sa castig una dintre cele 4 bicle oferite de voi!
Multumesc!
Cristi o să ai de citit nu glumă….cine te-a pus să vrei să citești amintiri cu biciclete :)) Have fun! măcar o să fie distractiv și relaxant.
Și ca să își zic și eu câteva amintiri îți enumăr pe scurt:
– momentul când am învațat să merg cu bicicleta. Eram intr-o padure in Italia, intr-o tabara sportiva si toti copiii s-au dus cu bicicletele prin padure pana la un castel…dar eu nu stiam sa pedalez si eram singura! M-au lasat acolo cu un baiat. Am invatat asa din ambitie mai mult, de rusine ca el nu s-a dus cu copiii din cauza mea, foarte repede, cat nu reusise tata sa ma invete cu saptamanile.
– momentul când după o tură frumoasă cu bicicletele prin Luxembourg, EL m-a dus în cel mai mic și mai boem sătuc, m-a urcat pe-un deal la o cetate și mi-a dat The Ring…
– și ultima amintire…fericirea pe care o am de fiecare dată când organizez SkirtBike și observ așa lucruri deosebite. Prin 2010 un tip și o tipă treceau cu mașina și bicicletele atârnate, după un weekend petrecut la munte probabil și când au văzut alaiul de bicicliste, tipul a oprit mașina pentru că EA vroia să pedaleze cu noi. Sau prin 2011 când o tipă nu știa să pedaleze și EL a ținut-o de șa tot alaiul, cam 5 km a alergat după ea.
Și cam de asta îmi place mie să merg cu bicicleta, ca e așa cu dragoste…. pe lângă faptul că o folosesc cu drag în deplasarile mele zilnice.
Bun, eu nu particip la concurs, pentru că nu-i frumos din partea mea. Dar dacă îți plac amintirile mele, mi-ar plăcea ca bicicleta câștigată să o ia mama, care nu are amintiri cu biciclete în afară de poveștile noastre, pentru că nu a pedalat niciodată și i-ar plăcea să pedaleze cu tata. Așa că, dacă mă accepți, eu am scris în locul și de dragul ei :)
Cea mai frumoasa amintere a mea cu bicicleta a fost si este cea pe care am retraito Acum 3 ani, am vazuto pe fetita mea find la bunici la tara cum s-a urcat pe o bicicleta mult mai mare si a invatat sa mearga, ace imagine mi-a amintit ca in copilaria mea exact la fel am invatat si eu sa merg pe bicicleta, cu bicicleta unei vecine mult mai mare dar atunci cand ai vointa nu mai conteaza loviturile si cazaturile. Sincera sa fiu am retrait cu mare placere acel moment si am urmarit de la distanta cum copilul meu are vointa isi doreste si vrea din tot adinsul sa invete sa mearga pe bicicleta.Iti MULTUMESC ca datorita tie mi-am readus cu mare drag aminte de clipe frumoase din copilarie. O seara buna.
o amintire frumoasa se intampla cu mult timp in urma cand aproape o vara intreaga mergeam 3 persoane pe un pagas dinala care se strangea de la jumatate (pentru a treia persoana prietenul care o avea a pus un ax pe spate mai lung pentru a sta pe el), vreo 4 km pe DN pentru a face baie intr-ul loc unde puteam face sarituri si era apa mai mare. Pana intro zi cand saraca bicicleta a cedat chiar de la jumatate, pana atunci a fost foarte frumos dar in ziua cand sa rupt a fost destul de dezamagitor.
Eu sunt unul dintre oamenii aia care invata greu si….uita la fel de greu, sper. Cand spun asta, ma refer in special la mersul pe bicicleta.
Nici nu mai stiu cati ani aveam, cred ca vreo 7-8. Toti copilasii de pe strada mea isi luasera bicicleta, asa ca am inceput sa il bat pe tata la cap sa imi cumpere si mie una. „Nu am timp.”, „Nu prea avem bani.”, „Esti sigura ca vrei bicicleta?”….si pana la urma a cedat.
A doua zi, cu noaptea in cap, am plecat sa cumparam bicicleta din Europa/Niro/Dragonul Rosu. Imi amintesc foarte multa lume, ceva negocieri si o cutie. „Dar unde e bicicleta mea?”, „In cutie.”, „In cutia asta? Nu te cred.”
Cum am ajuns acasa, am fugit la cutie sa o deschid. Un morman de fiare. „M-ai mintit!”. A inceput sa rada, si-a luat cateva ustensile si a inceput sa o monteze, mai ceva ca pe-o surpriza de la un ou Kinder.
In cateva ore a fost gata. Aveam bicicleta mea. Era roz, dar puteam sa trec peste asta. Cum am invatat sa merg pe bicicleta si cum dupa toata isprava asta mama asta s-a ales cu genunchii juliti si mai multe vanatai decat mine, e o alta poveste. Poate o sa va spun si povestea asta alta data :))
Inainte ne plimbam cu bicilete inchiriate. Ne placea si asa, chiar daca trebuia sa le ducem la o anumita ora inapoi iar lucrul acesta ne limita distractia. In timp ce ne plimbam amandoua visam ca intr-o zi vom avea bicicletele noastre si ne vom plimba pe unde vrem noi si la ce ora dorim.
Inevitabilul s-a produs. La prietena mea. A primit de ziua ei o bicicleta. M-am bucurat pentru ea si am astept sa vina si ziua mea… ziua mea a venit dar bicicleta nu :)) Iar asta ne-a dat un pic peste cap visele. Ea avea, iar eu nu.
Plimbarile cu bicicleta impreuna s-au rarit. Iar acum, prin intermediul acestui concurs mi-as dori sa castig o bicicleta, sa visam cum visam odata, pedalang impreuna. Sa radem cum radeam odata, pedaland impreuna.
Sa simtim ca lumea este a noastra, pedaland impreuna.
Salutare
Amintiri nu am foarte multe deoarece anul acesta am reusit sa-mi eliberez putin timp si pentru mine(am un baietel) dar l-am terorizat pe sotul meu pana mi-a cumparat portbagajul de masina,echipament si cel mai greu …… sa vina cu mine la plimbare.Dar am reusit si concediile noastre sunt acum in jurul locurilor in care se poate merge si cu bicicletele.ALTA VIATAAAAAAAAAAAAAAAAAA!!!!!!!!!!
Eu niciodata nu am avut o bicicleta a mea; am invatat sa merg pe bicicleta abia pe la 10 ani si era bicla unei verisoare mai mici chiar decat mine :-s Acum, prietenul meu are o bicicleta de care este aproape indragostit si evident, eu niciodata nu am voie sa fac "o tura" cu ea; nici macar atunci cand a cazut cu ea si a stat cu mana in ghips 6 saptamani, eu tot nu am avut voie sa ies cu ea. Si cred ca ar fi chiar dragut sa putem iesi amandoi in parc cu bicicletele…am facut asta de cateva ori, dar le- am inchiriat de la standurile de bicle din parc.
Iulie, acum vreo şapte ani. Mangalia. Al naibii de cald. Să tot fi fost vreo treizeci, treizeci şi ceva de grade. Toropeală, frate! Eu, în culmea fericirii, proaspăt posesoare de buletin (sunt cetăţean legitim, mare mândrie, deh!), şi fericita stăpână a unei biciclete Pegas, cadou din partea alor mei la trecerea în adolescenţă, pentru că, nu-i aşa, copilul trebuie să iubească mişcarea şi să crească sănătos. Bicicleta, o frumuseţe! Albă, simplă, cu un coşuleţ în faţă, perfectă pentru o tânără domnişoară care vrea să se plimbe pe faleză. Numai că tânăra domnişoară avea alte planuri.
Spirit rebel, nici nu mă gândesc de prea multe ori, mă sui pe bicicletă şi o zbughesc fuga-fuguţa din curte cu o destinaţie precisă în cap: Vama Veche. Da, Vama Veche era, pe-atunci, ca o oază pentru mine, ca locul ăla despre care auzi atâtea dar nu-ţi vine să le crezi până nu le vezi, cu oameni care cântă şi dansează şi cu concerte gratis de chitară, ţinute pe trotuar în faţa trecătorilor, pentru cine avea chef să asculte. Trebuia să ajung acolo.
Vară fiind, pe la mare era agitaţie. Turişti grăbiţi şi curioşi, maşini cu duiumul pe şosea, d-astea. Ca să evit toată harababura, am zis: „Ia să fiu eu fată deşteaptă şi să n-o iau prin oraş, ocolesc dar măcar merg bine!”. Numai că, cine-a zis-o p-aia că de ce ţi-e frică, taman de-aia nu scapi, ştia el ceva! Şoseaua de centură – full. Mi-am luat, însă, inima-n dinţi (şi cruciuliţa de la gât, obicei straniu pe care îl aveam pe-atunci…), şi am dat startul unui slalom intens printre maşinile care cu greu înaintau. Acum, nu-mi mai aduc bine aminte dar parcă, paaaarcă, am lovit o oglindă. Sau două. Repet, se poate să nu se fi întamplat, au trecut şapte ani de atunci, să fim serioşi! Nu-mi mai amintesc nici cum am trecut de infernul cozii de maşini, dar am trecut. Şi atât eu, cât şi Pegas-ul meu alb, eram teferi şi nevătămaţi.
De aici, lucrurile s-au învârtit frumos. Adică roţile bicicletei, despre ele e vorba. Am traversat podul de la şantier cu o vigilenţă de care nu mă ştiam capabilă, am trecut apoi prin 2 Mai, rezistând cu stoicism dorinţei de a opri la vreun chioşc şi de a-mi cheltui banii pe gumă cu tatuaj, şi am făcut un mic detour în lanul de floarea-soarelui, că imi cam obosiseră picioarele. N-am zăbovit mult, mai aveam puţiiiin şi ajungeam, parcă deja simţeam atmosfera aia. Atunci, când şedeam cu rochia-mi pătată de vaselină, lângă bicicletă, m-a încercat, cred că pentru prima dată, un sentiment aşa, eliberator. Pe-atunci nu ştiam ce e, acum zic că era libertate.
De aici, filmul s-a rupt iar. Pesemne, eram încă sub efectul „libertăţii” ăleia. Dar am ajuns şi în Vamă. Şi a fost fain. Şi a fost exact cum îmi închipuiam. Oameni frumoşi, liberi, care făceau ce aveau chef. Concerte de chitară pe trotuar. Fete în rochiţe colorate şi băieţi cu plete. Motociclişti bărboşi, îmbrăcaţi în piele. Cupluri dezinvolte, care se sărutau cu patos, fără să ţină cont că un copil îi privea curios. Şi, pe undeva pe-acolo, eu, fetiţa cu bicicleta Pegas şi rochiţa pătată de vaselină.
Trebuie să precizez că din Mangalia până-n Vamă sunt cam nouă kilometri, deci nu foarte mult. Dar îndeajuns de mult cât să-mi rămână mie întipărit în minte ca prima mea aventură pe două roţi.
Cea mai faină amintire? Pff…sunt multe :))) Am să aleg totuși una:
Nu am prea mulți prieteni care să aibe bicicletă. De cele mai multe ori mă plimb singur. Într-o zi, plimbându-mă singur prin IOR, am intrat fără să vreau într-un grup de bicicliști. Eram destul de mulți. Instinctiv am început să mergem toți în aceeași direcție, să facem aceleași manevre. Pe parcurs, intrând în vorbă, mi-am dat seama că nu sunt singurul outsider și că de fapt toți sunt veniți acolo ori singuri ca și mine, ori câte doi (noi eram în total peste zece). Ne-am împrietenit și am străbătut Bucureștiul în lung și în lat. Îmi place că bicicliștii sunt oameni buni și sociabili și se simt bine când sunt mai mulți într-un loc. Cu mașina niciodată nu se va întâmpla asta. Dacă se strâng prea multe încep să se înjure între ei :))))
O altă întâmplare frumoasă a fost acum de curând la protestul pentru Roșia Montană când practic bicicluiștii au avut protestul lor. :)
Cristi, nici eu nu îmi pot aminti. Tot multe, tot frumoase. Aşa că cea mai frumoasă amintire a mea e de ieri. Pot? :) Ieri am terminat munca şi sătulă de oraş, de supermaket, de şantierul din faţa geamului meu, unde se construieşte o casă, m-am urcat pe bicicletă şi-am pedalat. O grămadă. Vreo 30 de km de şosea. Tic al meu în coş. (Tic e căţelul, bineînţeles: . Ca nicicând tiriştii erau duşi cu gândul altundeva, că n-am prea fost claxonată, aşa că am pedalat relaxată, fără mişcări bruşte de ghidon. Periculoase de altfel. Când am ajuns în locul meu verde soarele ajunsese pe chelia copacilor de lângă lac. Copacii, rari şi frumoşi, fără frunze, doar câţiva muguri. Pe la marginea lacului crăncăneau ciorile şi broaştele. Cât vezi cu ochii: verde. Verde şi atât. Mi-am legat bicicleta lângă o troiţă şi-am fugit pe urmele lui Tic, să ne adăpăm cu linişte, cer şi iarbă măruntă. Tic fugea de nebun, ca în desenele animate, cu fluturi şi curcubee pe lângă el. Eu mă simţeam ca Bambi, nu alta. Am fugit repede pe deal, vreo 20 de minute. Sus, lângă un stâlp mă aştepta cuminte o căţeluşă abandonată cu puii ei. I-am aruncat tacâmul de pui pe care i l-am adus şi m-am strecurat lângă gâgâlicile care abia au făcut ochi. Unul cică mă lătra, unul îmi sugea degetul şi unul deja s-a încolăcise în poala mea, adormind. Pe al patrulea îl rostogolea Tic că el nu mai văzuse aşa ceva. Atât îmi doream, să fie linişte, un pui de căţel să-mi sugă degetele, să fiu singură, să fie verde, să nu mă grăbesc nicăieri, să nu vrea nimeni nimic de la mine. Şi-a fost atât de bine încât acum poa’ să vină câte betoniere vor la geamul meu. Că fericirea asta mă ţine măcar vreo două zile.
Cea mai frumoasa amintire legata de bicicleta este de la 14 ani (cam demult) cand am primit prima bicicleta, Pegas cu sa lunga ROSIE. Vreau sa amintesc (cui stie) sau sa povestesc (cui nu stie) ca atunci era o adevarata rivalitate intre cei care aveau Pegas cu sa scurta si cei care aveau Pegas cu sa lunga; fiecare lauda si evidentia avantajele modelului pe care il avea si scotea in evidenta dezavantajele celuilalt model :). Dar placerea pe care o aveam sa ne plimbam toata ziua cu bicicleta era imensa pentru toti.
Dar sa revin: in dimineata zilei in care am implinit 14 ani am fost trezita din somn de un sunet de clopotel. Somnoroasa, am bombanit ceva de genul „mai lasati-ma sa dorm”. Pentru ca sunetul era insistent m-am intors spre usa camerei, moment in care m-am trezit imediat: in usa era bicicleta mea Pegas cu sa lunga ROSIE. Nu pot sa va spun ce bucuroasa am fost si cum am inceput sa topai pe langa ea. A fost cel mai frumos cadou pe care l-am primit de ziua mea.
O poveste inca din cele mai fragede timpuri.
acum aproximativ 8 ani, ma plimbam pe bicicleta cu familia in jurul orasului. la un moment dat, dintr-un tufis am auzit niste sunete agonizante. m-am speriat foarte tare, crezand ca cineva si-a abandonat propriul prunc. insa la o privire mai atenta, am vazut un biet catelus, avea in jur de 3-4 saptamani, ranit la picior si abandonat probabil de stapani. l-am luat imediat de acolo, l-am pus in cosuletul super-bicicletei mele si l-am dus acasa pentru a-i oferi ingrijiri. de atunci, agi, pentru ca asa l-am botezat, este un membru al familiei si multumesc universului ca in acea zi, rotile bicicletei mele au fost indreptate spre acel tufis :)
Am invatat tarziu sa merg pe bicicleta pe la 14-15 ani cand ma rugam de frate-miu sa imi dea si mie bicicleta lui – de care nu se atingea nimeni – iar el, ca sa fie sigur ca nu cad cu ea (sa nu cumva sa o stric, nu sa ma ranesc), mergea pe langa mine cu motocicleta si pe ea avea si cainele Husky. Eram mandra ca sunt „escortata” de ei doi si toata lumea se uita pe strada. Cand m-am prins cum sta treaba cu mersul pe 2 roti faceam intreceri in panta, evident el castiga chiar daca imi lasa avant, pentru ca de frica urcam panta cu franta pusa. Ca o paranteza amintiri frumoase pe doua roti erau si pe motocicleta, cu noi 3, era inedit sa vezi 2 nebuni cu plete (pe vremea aia era si frate-miu pletos) si un caine Husky pe rezervorul motorului..
Iti multumesc ca m-ai facut sa imi aduc aminte!:)
Nimic, dar nimic nu se compara cu ziua in care am primit cadou de la ai mei o bicicleta. Eram in clasa I.
Terminasem scoala si se intampla in a doua zi dupa festivitatea de premiere.
Pe vremea aia, bicicleta erea cea mai tare jucarie pe care si-o dorea orice copil, de orice varsta. Era jucaria suprema.
In dupa-amiaza respectiva , am ajuns in casa pentru masa de pranz si batranul meu o monta. Era aproape gata. Un Pegas verde de marime medie. Era modelul rabatabil, cu portbagaj de fier gros, lung. Cu coarne „normale”, nu lungi. Cu aripi nichelate, argintii. Era bicicleta visurilor mele.
Pe langa faptul ca stralucea, pur si simplu, avea dinam, si lumina si in fata, alb, dar si in spate, rosu.
Nu am mai mancat si am alergat-o pana noaptea tarziu. Tin minte ca in seara aceea n-am dormit prea mult, pentru ca abia asteptam sa ies a doua zi din nou cu ea. A doua zi pe seara, am cazut si mi-am rupt piciorul. Am stat trei saptamanai cu el in ghips, dar nicio secunda nu m-am gandit la operatie sau la durere. Cel mai mult ma durea faptul ca nu puteam sa ma plimb cu bicicleta.
Cu muuuuuulta vreme in urma, pedalam pe o tricicleta bleu, cu toata energia si entuziasmul celor 6 ani, in curtea interioara a blocurilor unde locuiam, in B..
Un amic mai mare s-a laudat ca el stie sa meagra pe 2 roti, dar pe 3 nu. Si am inceput, cu un patent, sa operam tricileta, pana ce acesta s-a metamorfozat in bicicleta.
Aici incepe greul – lipsit de echilibrul triunghiului anterior am efectuat o tura de curte pe care am terminat-o intr-un gard viu. Am ajuns in stare buna cu oasele, articulatiile si organele interne. Pielea era destul de julita, zgariata si zdrobita. A, si bicicleta nu mai era chiar practicabila.
Operatiile de repunere in functiune nu au avut succes imediat, nici la stadiul de tricicleta nu am putut sa ma intorc.
Partea buna e ca toata noaptea am visat ca merg cu bicicleta mea cea noua.
Dimineata am trecut direct la reparatii. Apoi la testat reparatiile. Important este ca nu am mai cazut, nici atunci si nici mai tarziu.
Asa ca eu asa am exemplificat zicala: DACA VREI, POTI!
"faina" amintire are o amprenta verde: se intampla in weekend cand ma indreptam spre gradina mea aflata la iesire a dintr-un orasel de campie .trecand pe langa o balta care s-a dovedit a fi o adevarata groapa ramasa neastupata de cei de la apa canal m-am gandit sa sperii o broasca amenintand-o cu roata bicibletei pentru a sari in apa acoperita cu o perdea de matasea broastei.zis si facut broasca s-a speriat si a sarit in apa insa dupa ea am alunecat si eu cu tot cu bicleta in groapa care era mai adanca de 1.70 (inaltimea mea )findca pana am reusit eu sa gasesc un punc de sprijin apa deja imi cuprinsese podoaba capilara.nu stiu cum am nimerit cu piciorul direct pe teava din pricina caeia sa formase asa zisa balta si sprijinandu-ma in maini am reusit sa ies din apa ingrozitor de murdara pe deasupra careia pluteau peturi si alte minuni. incercand sa scot bicicleta era sa mai fac un dus rece in apa aia scarboasa noroc ca m-a ajuns tata din urma si a scos-o el dupa ce mi-a facut capul calendar. m-am intors acasa uda leoarca din cap pana in picioare impodobita si eu si bicicleta cu mateasea broastei care parca nu mai vroia sa iasa dintre spite.pe drum am murit de rusine la intalnirea privirilor curioase si a zambetelor cu gura pana la urechi .data as fi putut sa sap un tunel sa ajung acasa fara sa ma vada nimeni…
muream de ciuda gandindu-ma ca in mintile tuturor chiar si in ale parintilor se formase impresia ca nu mi-am tinut echilibrul si am cazut in balta.si colac peste pupaza la cateva zile dupa aceasta isprava am facut si o infectie urata la ochi care m-a tinut 2 saptamani cu ochiul umflat si vanat de parca as fi fost lovita de cineva .plus ca eram sursa de inspiratie pentru glumele pritenilor si colegilor mei in excursiile sau in diferitele intalniri, perteceri de final de clasa a7-a.
Cu bicicleta prin Danemarca am început experienţa de student Erasmus în urmă cu un an. Da, cu ajutorul “Licuriciului” că aşa am denumit bicicleta ce am scăpat-o de la rugină, cu frâna de mână ruptă, şi cu zimţi lipsă de pe pinion, fără claxon, însă roşie de-ţi sfârâia norocul şi cu coş, suficiente calităţi cât să mă convingă.
Îmi aduc aminte perfect ziua când ne-am urnit impreună la drum, să descoperim oraşul pe care se aşternea primăvara,îimparţim multe drumuri comune, multe isprăvi, eu fiind cu ochii pe sus după detalii.
Ziua în care am parcurs ultimul drum împreună se suprapunea cu înapoierea acasă, în România. Aşa că am făcut câteva drumuri de rămas bun, raiduri în tot oraşul: marea să o salutăm, muzeele să nu scăpăm nici unul, facultatea, centrul şi tot aşa.
Bicicleta nu şi nu, cum pedalam puţin, cum jos lanţul, iar eu neagră din cap până în picioare. Mă decid să îi cânt cum obişnuiam deja, Frank Sinatra “Strangers in the night” îi cântam în şoaptă pentru că era miezul zilei dar Licuriciul meu nimic, arunca lanţul jos ca un copil care aruncă cu jucăriile de pământ. O înţeleg şi pentru mine sunt grele despărţirile. Ajung acasă cu performanţa de a pune de 10 ori lanţul, ingăduitoare, tristă, că povestea noastră se întrerupe.
Cândva sper să ne reîntâlnim, poate pe strazile Bucureştiului să cântăm şi să pedalăm cutreierând oraşul, aşa cum ne-am cunoscut.
Buna! Fac parte dintr-o familie numeroasa si frumoasa si avand doar 3 biciclete trebuia tot timpul sa gasim o tehnica de a ne bucura toti de ele, in acelasi timp bineinteles. Imi amintesc cu drag o aventura cu „picii” in care eu si fratele meu, mai mare, incercam sa urcam un deal, delisor chiar, si avand un copilas in fata unul in spate ne era aprope imposibil. Dorinta de a ne plimba insa era asa mare incat gafaitul si greutatea nu mai contau :) Numai bine!
Eu nu am avut niciodata bicicleta.. nu m-a invatat nimeni sa merg de mica, ca pe ceilalti copii. Asa ca, atunci cand am implinit varsta de 20 de ani, o prietena si-a facut curaj sa incerce sa ma invete sa pedalez. Spre surprinderea amandurora am reusit sa merg oarecum drept si pe distante destul de mari din prima. Toate bune si frumoase pana am ajuns in acelasi an in vizita la sora mea in Paris. Intr-o seara, plecand de la un eveniment si constatand ca metrourile nu mai circulau, sora mea a propus sa luam biciclete de pe strada (Vélib’) ca sa ajungem pana acasa. Bine bine, dar numai ea si prietenul ei aveau abonamente, iar eu nu puteam sa iau bicicleta… ne-am tot gandit cum sa mergem 3 pe 2 biciclete, m-au pus sa dau un tur prin parcare sa vada cum merg si nu pareau prea increzatori ca o sa reusesc sa ajung acasa intreaga :)) asa ca au hotarat ca eu sa stau pe sa in timp ce prietenul surorii mele statea in picioare in fata mea, eu tinandu-ma de el ca si cum eram pe o super motocicleta, tipand “don’t lose me!” ca nu mai stiam nici cum sa-I zic in franceza… Eu alunecam incet incet de pe sa.. Noroc ca nu a fost extraordinar de lung drumul si am ajuns cu totii acasa bine… a doua zi iar am luat biciclete de pe strada, de data asta am avut si eu una numai pt mine si m-am avantat asa pe strada la vale… mi s-a parut o mare realizare ca am ajuns jos intreaga…din pacate de atunci nu am mai mers pe bicicleta aproape deloc si mi-e dor.. :(
Avand in vedere ca am invatat sa merg pe bicicleta acum foarte putin timp, nu am foarte multe amintiri de impartasit… poate doar ziua in care m-am hotarat, intr-un mod mult prea curajos, sa iau bicicleta unei prietene si sa fac o plimbarica din herastrau pana in titan, pe principiul ca pedalatul merge repede si 20 de kilometri sunt o nimica toata pentru o experta ca mine. Acestea fiind zise, mi-am luat balerinii cei noi, rosii si stralucitori (ca doar nu poti sa mergi prin bucuresti oricum) si am pornit-o la drum. Trecand peste faptul ca jumatate din traseu era in constructie si ca, la cam 5 minute dupa ce am plecat am realizat ca mi-e mult prea frica sa merg pe strada, asa ca am luat-o pe trotuar, vreo doua ore mai tarziu am ajuns la destinatie. Si cum intram glorios pe strada unde trebuia sa ajung, mi-a sunat telefonul. Asa s-a dus toata concetrarea mea si, sub privirile atente a catorva pensionari carora probabil le-am inveselit seara, am facut un salt acrobatic peste bicicleta si am aterizat pe telefonul buclucas. Care s-a spart, ceea ce probabil inseamna ca ar trebui sa mai slabesc un pic. Oricum, in caz ca te intrebi de ce aceasta este amintirea mea preferata pe bicicleta, vroiam de mult un telefon nou :-D
Salutare!
Cea mai faina amintire a mea nu e una foarte placuta, dar e marcanta si cu final fericit. Pe la 6-7 ani am invatat sa merg fara roti ajutatoare pe o bicicleta Pegas mica, alb-rosie, pe care o „mostenisem” de la sora mea. Culmea e ca desi am incercat pe toate strazile si trotuarele, tot la tara prin gropi si pietris am deprins meseria.
Acum…povestea de care imi amintesc, cu drag totusi, se intampla undeva prin 1996 (aveam 7-8 ani). Pe la bloc nu aveau multi bicicleta in acele vremuri si de obicei faceam cu schimbul pe a mea si-a unui prieten. Intr-o zi ne-am gandit noi sa ne intrecem pe aleea din fata blocului si, desi el avea bicla putin mai mare, eu aveam ambitie. Nu erau de parcurs decat vreo 45-50m pana intr-o intersectie. Evident ca el a pornit mai bine si avea avantaj, dar nu mai stiu de ce (cred ca i-a iesit ceva in cale) a trebui sa puna frana si l-am depasit indreptandu-ma spre victorie. La linia de sosire m-am gandit eu atunci sa las o urma kilometrica in praful de pe alee (o frana ca-n povesti era un bonus si l-as fi umilit, in mintea mea de copil) si oricum mi-era usor ca aveam frana de pedala. Ei, cum ma opream eu asa, din stanga, de dupa colt, (nici ca aveam cum sa vad ca erau copaci si gard viu inalt) o Dacia 1310, de aia cu faruri rotunde, neagra, se opreste la (nu mint) 10 cm de mine. Mai tin minte doar ca oamenii din blocul vecin, iesiti la barfa pe banca, au inceput sa ma injure si sa ma alunge de acolo. N-am habar cum am plecat, dar stiu cat de tare imi batea inima. Soferul n-a schitat vreun gest, sau cel putin nu retin eu, probabil era speriat si el, si pana in ziua de azi parintii mei n-au aflat de patania mea.
Am avut noroc, insa experienta asta m-a facut mai responsabil si de atunci oricand am avut ocazia sa mai merg pe bicicleta am facut-o cu foarte mare atentie la siguranta mea si a celorlalti. Acea bicicleta Pegas, alb-rosie, inca mai „traieste’ si acum se initiaza pe ea nepotii mei (copiii surorii mele). A devenit un fel de traditie…
Toate cele bune si conduceti in siguranta!
Nu am foarte multe amintiri pentru ca am avut o perioada foarte scurta bicicleta, dar imi aduc aminte ca la un moment dat am imprumutat bicicleta unui prieten si am iesit impreuna in Parcul Tineretului, acolo ne-am mai intalnit cu alti prieteni si am plecat in grup mare sa ne plimbam. Am facut poze, am ras, am glumit, a fost o experienta de neuitat si am observat atunci cat de frumos este sa faci ceva sanatos pentru tine. Acum mi-as dori foarte mult o bicileta, dar inca nu am avut posibilitatea sa imi cumpar una. Poate pe viitor.
Cea mai amuzanta intamplare a fost cand… ne-am intalnit cu ursul langa manastirea Sambata de Sus… Acum rad, dar ziua aceea n-am s-o uit niciodata!
In week-end-ul respectiv am avut ca traseu (cu masina, dar si cu 4 biciclete sus, pe plafoniera) Transfagarasanul si oprirea peste noapte la Hotelul Academiei din incinta manastirii de la Sambata de Sus. Bicicletele au fost luate in ideea de ceva off-road in padurea de langa manastire…
Zis si facut. Rezolvam Transfagarasanul, ajungem dupa amiaza la hotel, terminam formalitatile de cazare, apoi… hai la gratar cu tot cu masina si biciclete, vizavi de manastire, acolo unde incepea padurea… Noi, fetele, am plecat cu bicicletele (fara a ne indeparta prea mult), iar baietii au ramas sa faca gratarul. Dupa nici o ora era gata si gratarul, asa ca ne-am asezat la povesti. La un moment dat, prietenul nostru s-a ridicat brusc in picioare si a inceput sa urle: “Ursul! Ursul!”
Am crezut ca face o gluma proasta. Dar nu glumea deloc! Cand am intors capul, am vazut cum ursul iesea din padure si se indrepta spre noi. Prima reactie pe care am avut-o in momentul acela a fost ca eu si prietena mea sa fugim spre masina. Am intrat in masina si am blocat usile. Iar prietenii nostri au ramas pe dinafara! Iar reactia lor, in loc sa ceara deschiderea usilor de la masina… au ridicat bicicletele din iarba si au luat-o la goana! Poate ca n-a fost cea mai inspirata miscare, stiindu-se faptul ca nu trebuie sa starnesti ursul. Iar noi ne uitam cu groaza din masina. N-am fost in stare nici sa sunam dupa ajutoare. Iar ursul… ursul era dupa ei! Nici macar nu s-a oprit sa haleasca resturile de mancare lasate pe masa!
Baietii au dat zor pe biciclete pana au trecut de poarta manastirii. In schimb… ursul s-a oprit si a intrat pe poarta din spate a manastirii. In momentul acela, am avut un soc si mai mare. Nu mai agream ideea de a ma intoarce la hotel. Cum sa dorm linistita stiind ca ursul ala bantuie prin toata curtea manastirii?! Cu chiu si vai m-au convins prietenii ca e cel mai bine sa dormim in hotel, fiindca vor avea grija calugarii si oamenii de acolo. Dar credeti ca in noaptea aia am dormit? Nooo, abia asteptam sa se faca ziua si sa plec cat mai departe de Sambata de Sus si de ursi. Si nici c-am mai trecut pe acolo de atunci…
Cea mai frumoasa amintire cu o bicicleta este de anul asta cand dupa cativa ani in care nu am mai mers pe bicicleta am inchiriat una si am fost la Skirt bike cu ea. A fost o experienta frumoasa findca am simtit ca fac parte dintr-o comunitate de oameni misto iar pedalatul pe ploaie mi-a dat o senzatie de libertate si m-a facut sa vreau sa am iar o bicicleta de care sa ma bucur zilnic.
O sa ai o decizie greu de luat. M-am apucat sa citesc cateva comentarii dar sunt prea multe si mi-a cam pierit cheful de a mai scrie ceva stiind ca sigur altcineva are o poveste mai misto si mai interesanta decat a mea. Nu-mi incerc norocul pentru ca nu prea a fost prezent in ceea ce fac, insa voiam sa iti povestesc despre cum mi-am luat bicicleta din prima mea bursa. Era intr-o sambata si impreuna cu un coleg am luat la rand comerciantii din piata de vechituri a Clujului. Am vazut multe biciclete frumoase, toate insa mult prea scumpe pentru buzunarul meu. Cand mi-am pierdut toata speranta, la iesire din targ, am vazut o bicicleta galbena, cu vopseaua sarita si lantul ruginit. Nu era prea atragatoare dar avea ceva special, ceva ce m-a facut s-o vreau imediat. Cum am iesit de pe poarta targului de vechituri am stiut ca trebuie sa ii dau un nume, mai putin de o secunda a durat cautarea, avea sa o cheme Villma, nu cu W ci cu V. Avea sa fie o bicicleta vedeta pe la scoala. Stiu ca n-o sa castig dar poate iti rapesti 36 de secunde sa-mi vezi bucuria de pe fata cand am incercat-o prima oara.
Ooooo ar fi multe amintiri, dar cum spuneai si tu, e greu de ales.
Una foarte interesanta ar fi ca am vazut Roma pe bicicleta si sa va spun sincer pentru cei care n-ati fost ai de pedalat prin Roma, nu de plimbat. S-a intamplat in vara asta undeva la inceputul lui Iunie! am fost la niste prieteni acolo si primul lucru de care i-am intrebat dupa ce am ajuns a fost daca au o bicicleta pe care as putea sa o folosesc. Mi se pare ca vezi altfel lumea de pe bicicleta, iar Roma si in general Italia de pe bicicleta se vede foarte frumos, te strecori foarte bine, dar asta nu recomand pentru cei care nu au experienta in trafic. Am mers cu bicicleta si prin Trieste tot asa imprumutata de la prieteni. Daca la Roma iti trebuie putina conditie fizica, in Trieste nu mai vorbesc de conditie fizica :) . Triestini cred ca pe langa faptul ca pastreaza "traditia" italiana de a folosi scuterul in oras, il folosesc si pentru ca nu te poti deplasa pe stradutele de acolo fara sa trebuiesca sa iti schimbi tricoul cand ajungi la destinatie la cat ai de urcat! Au mai fost multe, am fost cu bicicleta in tren de la Oradea la Constanta si retur, peripetii ce mai :) totul e bine cand se termina cu bine :) Ar mai fi nenumarate experiente de povestit :) e foarte interesanta viata pe bicicleta, poate la o pedala candva ;)
Ooooo ar fi multe amintiri, dar cum spuneai si tu, e greu de ales.
Una foarte interesanta ar fi ca am vazut Roma pe bicicleta si sa va spun sincer pentru cei care n-ati fost ai de pedalat prin Roma, nu de plimbat. S-a intamplat in vara asta undeva la inceputul lui Iunie! am fost la niste prieteni acolo si primul lucru de care i-am intrebat dupa ce am ajuns a fost daca au o bicicleta pe care as putea sa o folosesc. Mi se pare ca vezi altfel lumea de pe bicicleta, iar Roma si in general Italia de pe bicicleta se vede foarte frumos, te strecori foarte bine, dar asta nu recomand pentru cei care nu au experienta in trafic. Am mers cu bicicleta si prin Trieste tot asa imprumutata de la prieteni. Daca la Roma iti trebuie putina conditie fizica, in Trieste nu mai vorbesc de conditie fizica :) . Triestini cred ca pe langa faptul ca pastreaza "traditia" italiana de a folosi scuterul in oras, il folosesc si pentru ca nu te poti deplasa pe stradutele de acolo fara sa trebuiesca sa iti schimbi tricoul cand ajungi la destinatie la cat ai de urcat! Au mai fost multe, am fost cu bicicleta in tren de la Oradea la Constanta si retur, peripetii ce mai :) totul e bine cand se termina cu bine :) Ar mai fi nenumarate experiente de povestit, poate la o pedala candva, :) e foarte interesanta viata pe bicicleta ;)
Ooooo ar fi multe amintiri, dar cum spuneai si tu, e greu de ales.
Una foarte interesanta ar fi ca am vazut Roma pe bicicleta si sa va spun sincer pentru cei care n-ati fost ai de pedalat prin Roma, nu de plimbat. S-a intamplat in vara asta undeva la inceputul lui Iunie! am fost la niste prieteni acolo si primul lucru de care i-am intrebat dupa ce am ajuns a fost daca au o bicicleta pe care as putea sa o folosesc. Mi se pare ca vezi altfel lumea de pe bicicleta, iar Roma si in general Italia de pe bicicleta se vede foarte frumos, te strecori foarte bine, dar asta nu recomand pentru cei care nu au experienta in trafic. Am mers cu bicicleta si prin Trieste tot asa imprumutata de la prieteni. Daca la Roma iti trebuie putina conditie fizica, in Trieste nu mai vorbesc de conditie fizica :) . Triestini cred ca pe langa faptul ca pastreaza „traditia” italiana de a folosi scuterul in oras, il folosesc si pentru ca nu te poti deplasa pe stradutele de acolo fara sa trebuiesca sa iti schimbi tricoul cand ajungi la destinatie la cat ai de urcat! Au mai fost multe, am fost cu bicicleta in tren de la Oradea la Constanta si retur, peripetii ce mai :) totul e bine cand se termina cu bine :) Ar mai fi nenumarate experiente de povestit, poate la o pedala candva, :) e foarte interesanta viata pe bicicleta ;)
Cea mai faina amintire cu o bicicleta este si prima amintire din viata mea cu o bicicleta. E vorba de '95, cand aveam 5 si taica-miu s-a intors cu un Renault 11 rosu din Elvetia, unde fusese la un prieten care avea service Renault acolo. M-am trezit cu noaptea-n cap, stiam ca trebuie sa ajunga si la 4 dimineata am vazut in garaj acea masina formidabila care a devenit din clipa aia membru al familiei noastre. Masina avea 6 ani atunci. Destul de timid m-am dus sa vad ce ne-a mai adus tati din elvetia si, spre surprinderea mea, in masina (bancheta din spate era pliata) erau doua biciclete (!!). Una mai mare, visinie, m-am gandit eu ca trebuie sa fie a fratelui meu, dar cealalta, roz, am stiut din prima ca este bicicleta mea. Prima mea bicicleta. Roz si cu cosulet alb, cabluri de frane albe, protectie de metal alb pentru lant, claxonul stralucitor! A fost dragoste la prima vedere. Dupa-amiaza mi-au dat voie sa ma "plimb" cu ea, dar fiindca nu aveau timp sa stea de mine mi-au dat voie sa ma plimb prin casa cu ea si pentru ca nu stiam sa merg cu bicicleta, in loc sa ma plimbe ea pe mine am plimbat-o eu pe ea. Am mers in cerc in jurul mesei din sufragerie (sub care aproape ca incapeam in picioare) pana am obosit si m-am culcat, cu bicicleta langa mine. Poate nu pare cine-stie-ce dar in perioada aia faceam pe dracu-n patru sa evit somnul de dupa-amiaza!
Apoi a mai fost cand am imprumutat pegasul unui prieten si, nefiind obisnuit sa pun frana de picior, atunci cand am coborat un deal degetele imi cautau disperate frana. Nu am gasit frana, dar am ajuns in gradina vecinului, direct prin gard. Povestea e chiar un pic mai epic de-atat pentru ca, in timp ce coboram si observam ca nu o sa ma opresc, am mai vazut ca ma intrept catre doi copaci care aveau intre ei prinsa o grinda de fier, si m-am gandit ca poate o sa reusesc sa ma prind de grinda aia, am luat mainile de pe ghidon si am incercat sa ma agat de ea. Dar fiindca destinul meu era sa trec prin acel gard si nici nu eram vreun bruce lee nu prea mi-a iesit..
Era primavara anului 1996. Pe atunci aveam vreo 8 ani si aveam prea multa energie in mine.
Am crescut intr-un cartier de case, in care toata lumea se stia si vorbea cu toata lumea. Peste drum de casa mea, o fata cu putin mai mare ca mine, avem o bicicleta tare frumoasa, de culoarea unei piersici abia atinse de soare. Dupa lungi insistente mi-a dat sa imi incerc norocul pe doua roti. Am luat bicicleta si m-am catarat pe cel mai abrupt deal de case din preajma si de acolo am pornit la vale. Si era destula vale de parcurs. Am trecut cu viteza luminii prin cateva intersectii marunte si mai putin periculoase. Foarte vesela eram. Pana cand am constatat ca ma apropii de intersectia cu strada principala. In fata mea era un stap si un gard. In stanga drum. In dreapta drum. Atunci am simtit ca mi-e frica si ma rugam sa nu vina nicio masina. Am inchis ochii si m-am oprit in gardul din fata. De bicicleta fetei nu s-a mai ales nimic. Eu, slava cerului, m-am ales doar cu cateva julituri. Doi ani nu mi-a mai trebuit bicicleta. Apoi mi-am intrat serios in rolul de biciclista.
Hmm… stiu ca am inceput prost si probabil nu o sa castig, insa cea mai frumoasa amintire cu o blicicleta, fiindca nu pot spune „cea mai frumoasa amintire pe bicicleta” fiindca veti afla mai tarziu ca la un moment dat nu mai eram „calare” pe ea, a fost intr-o vacanta de vara.
Se intampla ca ma aflam la bunici, in niste locuri foarte dragi cu dealuri frumoase, paduri dese si pesaje impresionante. Pe atunci imi amintesc ca nu exista asfalt in localitate(sat frate, sat! ca de avem origini la tara si nu ne este rusine), era interesant sa incep cu „pe vremea aceea” insa am doar 22 de ani si nu prea venea bine ca ma imbatranea prea mult expresia si daca nu tintesc vreo bicicleta la tine pe blog, macar ma tinteste vreo domnisoara.
Uite ca am adus vorba si de frumoasele patriei, ei bine nu fara rost fiindca au un rol determinant in povestea mea…defapt factorul declansator il reprezinta o „EA”.
Imaginativa: eu un baietel de clasa 3-4-a doar ce invatase sa mearga pe bicicleta lui(prima lui bicicleta, o Pegas din doua bucati verde…dar un pegas urat bai fratilor! v-am amintit ca sunt tanar, nu-i asa? Bicicleta aia avea 22 de ani acum 15 ani probabil) se plimba pe un drum de tara, o vede pe fata visurilor…din copilarie fireste, dar sa-mi spuna cineva ca prima dragoste se poate uita, ca eu nu-l cred si acum imi place de ea…dar n-am avut curajul sa-i spun vreodata(stiti voi, viata…), trece frumos la deal „la trap”, pentru a se face observat insa fata nu-l baga in seama. Dupa ce-si face curaj, copilul din mine se gandeste ca trebuie sa-i atraga atentia si pleaca intr-un sprint cum doar pe final de etapa prin Turul Frantei mai vezi. Bicicleta Pegas se inclina si intr-o parte si in celalata, biciclistul isi lasa rapid greutatea de pe o pedala pe cealalta, accelerase foarte rapid probabil atinsese cea mai mare viteza din viata lui pe bicicleta…doar ca atunci cand ajunge in dreptul fetei, intr-un moment de neatentie(fireste ca trebuia sa o vada, daca se uita la el) se pravaleste pe jos, cu tot cu bicicleta…va ziceam ca era vara, drum neasfaltat…nu trebuie sa va imaginati ca saracul s-a facut praf( julit mainei, o coapsa, genunchi…incepuse sa siroiasca sangele, il simtea in timpane cum ii crescuse tensiunea). Fata se ofera sa-l scuture, insa el refuza… se ridica, isi ia bicicleta si pleaca.
:)
Am invatat sa merg pe bicicleta la 16 ani :)) (sa inot in acelasi an). Cea mai frumoasa amintire incepe de fapt cu o intreaga zi "speciala" : ora 9, ma trezesc fac un ibric cu cafea, incerc sa il ridic si il vars pe tot pe aragaz; imi spune mama sa mergem prin oras sa cumparam cate ceva de la market, ok…ies afara impreuna cu mama si sora mea, inainte sa ma urc in masina fac cunostinta talpii mele cu un mare c***t de caine; ajung la Penny cand sa cobor din masina imi pocnesc pantalonasii la fundulet, batea vantul afara si imi fluturau precum un drapel :)). Trecem peste…vorbisem cu un prieten aflat in Saligny, la 5 km fata de domiciliul meu (Cernavoda) sa merg la el seara sa ne uitam la Chucky – papusa ucigasa. Mi-a cumparat mama praf de inghetata de la market..si cum imi place bucatareala am organizat-o frumos…Seara vorbesc cu prietenul.."Ba, ne gasim la jumatatea drumului?" – Da ma!..Plec de acasa cu o magaoaie de bicicleta si cu inghetata pusa intr-un platou de plastic si mai apoi intr-o sacosa..Stateam la etajul 3 deci drum lung pana jos…pe scara bezna, ma impiedic, cad cu bicicleta si imi sare toata inghetata pe jos si pe mine…in plus se rupe si lantul…suparat..il sun pe prieten."Ba vezi ca nu mai pot sa ajung cu bicicleta ca am avariat-o..", la care el raspunde razand…"Ba io eram pe la centrala, m-a claxonat un tir si de frica am sarit in sant…a pocnit cadrul!" :))
Primele amintiri nu sunt frumoase, ci mai degraba dureroase si pline de vanatai. Dupa ce am invatat sa merg pe bicicleta am descoperit ce parcuri frumoase sunt in Bucuresti.
Băi Cristi, treaba prezintă umflături. În copilărie mergeam 3 – 4 plozi pe o biclă de-aia cu şa lungă şi nu ne speria nici o bordură, linie de tramvai, şanţ, rigolă, canalizare fără capac sau mai ştiu eu ce. Acum cîteva luni nişte prieteni mi-au făcut o invitaţie să „dăm o tură” şi am fost foarte încîntat, chiar îmi era dor de pedalat. Am călărit nişte munţi şi nişte văi şi-a fost oke. Mi-a intrat şaua în dos, am mers 2 săptămîni crăcănat, am oftat de cîte ori mă aşezam pe scaun, mi-am reamintit cum e să stai pe juma de bucă şi alte de-alea. Dar… Poveştile astea „ecologice” care se tot perindă pe internet, cu biciclişti de-ştia fericiţi de parcă acuş s-a inventat pedalatul şi ce mare minune s-a înfăptuit atunci cînd şi-au cumpărat ei biclă mă cam întristează. Mi se pare trist că se dă pedalatului o tentă atît de trendy. Bicicleta e un obiect practic, util ca şi maşina, trotineta, tramvaiul, barca, etc. iar pedalatul îşi va atinge scopul doar atunci cînd nu ne vom mai lăuda că noi sîntem biciclişti. În plus ţara asta are 2,5 biciclişti mai de doamne ajută da’ toată lumea cere piste pentru biciclişti; primăriile trasează nişte linii ciudate şi fără rost pe cîteva trotuare asfaltate greşit şi din mijlocul cărora răsar stîlpi de iluminat; bicicletele sînt al naibii de scumpe şi proaste; Ce s-o mai dăm cotită, eu vreau biclă ca să beau mai multă bere cît mai departe de casă. Nu vreau să urc pe munţi, nu vreau să trec Dunărea cu ea, nu vreau să mă duc la restaurant călare, nu vreau să-mi plimb mîndra cu bicicleta… Eu vreau doar să-mi fac treaba. Ne vor face ăştia piste şi în scara blocului dar atîta timp cît noi pedalăm doar pe facebook printre like-uri şi share-uri… lanţul nu se învîrte.
vreau si eu o bicicleta ca a mea mi sa furat din scra blocului si va multumes daca ies castigator
Nu vreau sa scriu o poveste complicata, asa ca trec direct la esential.
As vrea o bicicleta pentru tatal meu, pentru ca, de cand o folosesc eu de cativa ani prin traficul din Bucuresti, tatal meu a ajuns la concluzia ca este mult mai sanatos, eficient si avantajos sa se deplaseze pe distante scurte si medii pe bicicleta, pe principiul My legs – My gears. :-)
Din pacate eu nu am nici o intamplare cu bicicleta, din simplu motiv ca ai mei nu si-au permis niciodata sa imi cumpere o bicicleta, dar timpul nu e pierdut si sper sa am si eu o bicicleta , ca la urmatorul concurs sa imi pot scrie si eu intamplarile mele.
Amintirea cea mai haioasa cu bicicleta este cea din copilarie cand aveam o bicicleta „home made”, adica asamblata din diferite alte elemente ale unor biciclete plecate la fiare vechi. Evident ca de fiecare daca cand plecam in plimbare cu ea se intampla ca de fiecare data sa ma intorc pe langa bicicleta acasa pentru ca ba ceda cate o camera de la roata sau diferite alte elemente din bicicleta.
Dupa experienta copilariei cu bicicleta „minune” toata viata mi-am dorit o bicicleta adevarata cu care sa pot parcurge distantele pe ea si dus dar si intors. Toate acestea pana in anul 2011 cand participand la concursul Bicicleta Rosie a castigat sotia mea. De atunci pana acum am depasit 1000 de km cu aceasta bicicleta. Dar sotia mea a castigat si eu folosesc bicicleta. As dori sa castig si eu o bicicleta pe care sa o foloseasca ea.
big like bike
like like like …..
Amintirile mele legate de bicicletă nu sunt amintiri trăite, sunt amintiri… VISATE.
Am visat de atâtea ori în nopţi frumoase şi calde de vară, în nopţi reci şi ploioase ori în nopţi înzăpezite şi lungi, că mergeam cu bicicleta, în cadre rurale idilice: cutreierând păduri, pe drumuri de ţară, străbătând lanuri de grâu şi câmpuri înflorite, pe drumuri de munte, în ciripit de păsărele şi ţârâit de greieri. Am descoperit apoi oraşe necunoscute, încărcate de istorie şi de monumente vizitate azi de turişti veniţi din toată lumea să le admire. Mi-am redescoperit oraşul într-o manieră nouă, pedalând pe bulevarde centrale şi străduţe din cartiere mărginaşe, dând ture prin parcuri sau pe malul râului. Şi în toate visele mele eram eu pe bicicleta mea, mereu fericită şi energică, iar dimineaţa mă găsea cu zâmbetul pe buze şi încărcată sufleteşte.
Adevărul este că eu nu ştiu să merg pe bicicletă. ÎNCĂ. De câţiva ani îmi doresc enorm să învăţ asta, dar dorinţa nu a ajuns să se materializeze din diverse motive: nu aveam o bicicletă proprie, nu aveam pe cineva care să mă înveţe, nu aveam cu cine să ies la pedalat… aveam în schimb scuze.
De astăzi zic stop: vreau să am propriile amintiri TRĂITE despre escapade și peripeții cu bicicleta, despre lungi plimbări în mijlocul naturii, despre orașe străbătute pe două roți. Voi învăţa şi voi merge pe propria mea bicicletă, zâmbind tuturor trecătorilor cu bucuria că bicicleta cea roşie este cadoul cel mai de preț pe care l-am primit, după ani de vise şi așteptare.
Știu că lucrurile în viață se întâmplă cu un scop și că le primești sau le trăiești la momentul potrivit, atunci când ești pregătit pentru ele. Eu sunt pregătită și îmi aștept cu entuziasm PRIMA BICICLETĂ.
Bicicleta mea a primit deja un nume: REDDIE (Roșiuța).
Nici că nu se putea nimeri o zi cu mult mai plăcută de toamnă așa cum a fost cea de azi. Imi amintesc ca acum cativa ani, atunci cand ieseam la o tura cu bicicleta, fie ca era pe un drum de padure, fie ca era in oras, de fiecare data cand ma intalneam cu un alt biciclist, se simtea nevoia de a se stabili un contact, adica exista un schimb de priviri,urmat de cele mai multe ori de un salut. Toate acestea decurgeau intr-un mod firesc, salutul venea de la sine, ca intre doi oameni care s-au intalnit pe un drum, fata in fata. Probabil ca pe atunci, adica in urma cu cativa ani, erau mai putini biciclisti, iar mersul pe bicicleta tinea de o alegera facuta in functie de criterii ce tineau de simplul fapt de a calatorii cu bicicleta, adica in primul rand dorinta de a ajunge din punctul A in punctul B, calatorie infrumusetata adeseori, sau chiar intotdeauna, de placerile p ecare ti le da mersul cu bicicleta. A calatori cu bicicleta inseamna a impartasi o anumita experienta de viata, ce se dezvaluie numai pentru cei care calatoresc cu bicicleta, experienta care este aleasa de catre cei care se folosesc de bicicleta, chiar daca ar putea sa foloseasca alte mijloace de transport. Prin urmare, a saluta un alt biciclist insemna de fapt a saluta aceasta experienta de viata! Vreau sa impart bicicleta cu copii mei, 2 la numar sa simta si ei ceea ce-am simtit eu, sa impart cu ei o experienta de viata!
Am locuit pana acum 2 ani intr-un sat, alaturi de bunicul meu. El a fost cel care mi-a insuflat inca de mic respectul fata de natura. Una din placutele amintiri este, atunci cand in fiecare inceput de toamna mergea pe bicicleta sa adune fasole uscata de la camp. Intotdeauna se intorcea cu doi sau uneori chiar trei saci plin cu vrej de fasole. Eram fermecat de modul in care bicicleta lui reusea sa transporte ceva atat de voluminos. Le-am spus parintilor ca imi doresc si eu o bicicleta pentru a-l ajuta pe bunicul. Anul urmator, din primavara pana in toamna mi-am umplut genunchii, coatele si chiar nasul de cicatrici care mai de care mai aratoase. Toata durerea acumulata in invatarea mersului pe bicicleta nu a depasis sentimentul de bucurie pe care l-am avut atunci cand l-am ajutat pentru prima data pe bunicul meu la cules de fasole. Cu siguranta, descoperirea Bucurestiului pe bicicleta ar fi inca un motiv frumos care mi-ar amintii de bunicul.
Ziua mamei mele. Masa la restaurant, neamuri adunate. Am dovedit mancarea, am zis sa facem o plimbare sa ajutam digestia. Am plecat spre Herastrau in formula de trei, mama, matusa si subsemnata. La umbra unui copac, facand loc unor biciclisti, mi-am amintit ca exista in parc biciclete family. Am arvunit una cu trei locuri. Mai cu “hai ca e fun”, mai cu “da’ avem toate loc?”, ne-am asezat pe saua ingusta si la limita ca lungime pentru trei femei in toata firea.
Am pornit, miscand cu frenezie cele doua volane, pana ne-am prins ca unul e „orb” iar cel functional e la mine. Pana sa ma prind exact cum merge hidraulica (?), mergeam deja cu viteza fix spre lac, iar matusa a gasit ca e momentul potrivit sa ne spuna ca, la viata ei, a cazut de fiecare data cand s-a plimbat cu bicicleta. Mama, care statea la mijloc, repeta un singur cuvant: “franaaaa!”. Eu, care manevram bolidul, testam si anume frana, care probabil era obisnuita cu miscari ferme, ca la atingerea mea delicata abia incetineam. Am reusit sa luam o curba, am evitat lacul, am evitat si copiii de pe alee. Ne-a ajutat sa strigam toate trei “pardoooon!”.
Ca un detaliu, eram in fusta. Mi-a scapat din vedere aspectul pana cand a inceput sa fluture cu generozitate. Cu o mana tineam volanul, cu cealalta fusta… iar cu mana ramasa libera trageam maneta de frana. Cu volanul a fost mai greu :P.
Gata. M-am hotărât sa-ți trimit povestea celei mai memorabile întâmplări pe care am avut-o cu bicicleta mea de concurs, un Mountec DHS 2013. Menționez ca în acest an am punctat un număr de 12 triatloane si duatloane, iar MTB-ul meu merita, zic eu, sa devina personaj principal și într-o relatare inspirata dintr-un episod real al vieții.
Un triatlonist, fie el profesionist sau amator, are drept scop evoluția, sa se situeze în niște parametri pe care poate sa-i compare de la o competiție la alta. Pentru asta are nevoie de echipament de buna calitate, iar bicicleta, ca a doua proba a acestui sport magnific, triatlonul, deține un rol esențial. Ea te poate urca, însă tot ea te poate cobori în clasamentul oficial sau cel al stărilor de după concurs. Întotdeauna am considerat ca omul se poate lega de lucruri, investește în obiectele pe care le mânuiește în anumite scopuri „ceva” – o trăire. Nu poate rămâne indiferent fata de acestea. Este o apropiere inexplicabila. Uneori duce chiar la „dialoguri” tacite, dar necesare.
Dimineață superba de august, 17, 2013. Pe malul Lacului Rosu bicicletele stăteau în rastel ca oile gata sa fie trimise pe imașul înverzit. Printre cele de calitate superioara se găseau cele ale sportivilor de top. Dar Mountec-ul meu statea umil și responsabil sa-i vina rândul la pedalat. Urma o cursa de 26 de km foarte greu de abordat. Dupa ce am ieșit cam obosit din apa rece a lacului – 750 m de înot, am făcut foarte repede tranziția, luându-mi avânt pe bicicleta în urmărirea celor foarte multi din fata mea. Primii 10-12 km pedalați pe sosea într-un urcuș continuu pana în Pasul Pangarati mi-au dat curaj și m-au motivat deoarece, de-a dreapta și de-a stânga drumului, mi se releva un peisaj plin de viata și parca rupt din romanele lui Calistrat Hogas. Verdele pajiștilor, răcoarea pădurii ce străjuia șoseaua, susurul apei ce curgea în apropiere, umbra îmbietoare m-au transpus într-o lume idilica și au făcut sa uit de durerea ce începuse sa se instaleze în picioare. Odata ajuns pe platoul Pangarati, a trebuit sa virez brusc la stânga. Drumul de pădure se deschidea amenințător în fata-mi și parca îmi șoptea ca acum va fi cel mai greu. M-am îmbărbătat, am băut o gura de apa din bidon, am luat aer în piept și am îndemnat tovarășa de drum sa nu ma dezamăgească. Daca va mai aduceți aminte câte ceva din chinurile lui Sisif din „Le Mythe de Sisif”, o sa va mărturisesc faptul ca următorii 7-8 km de pedalat de pe acest traseu au contribuit la o analiza puternica a propriului eu. Când puterile te lasă, când simți ca nu mai ai de unde lua un strop de energie, este momentul sa „vorbești” cu cineva. Ei bine, mi-am transformat propria bicicleta într-un tovarăș de drum, în adevăratul sens al cuvântului. Personalizarea acestei bucăți de metal m-a ajutat sa trec peste momentul psihologic al cursei. De-a lungul pantei ce ducea uneori și pana la 18% peisajul schimbator cerea sa fie admirat. Cred ca nu am realizat pe deplin ce minunata este Rezervatia Cheile Bicazului – Hasmasu Mare, insa cu siguranta franturile de natura ce mi s-au derulat prin fata ochilor vor ramane intiparite in memorie mult timp de-acum inainte (padurile de foioase si conifere, pasuni intinse, pante abrupte, mirosul fanului proaspat cosit, pamantul ud de la ploaia din ziua precedenta, rocile amenintatoare…). Urma ultimul asalt, ultima panta inainte de coborarea de 4-5 km pana la sosire. In corelatie cu trairile mele de moment, in varful muntelui din fata se inalta impunatoare o cruce … Intamplare sau semn divin? Bicicleta urca ultimii metri, parca scotand sunete ciudate. Am trecut pe langa munte cu respectul cuvenit si m-am lansat catre ultimii km cu pasiunea adevarata a sportivului avid de performanta. Respect – dorinta – antrenament.
Se ne gandim la o poveste… ipotetica. Intr-o seara de vara. Cu un el si o ea. Amandoi frumosi, tineri si voiosi, isi dau intalnire sa se plimbe… sa admitem in Herastrau. El, biciclist veteran, cu bicicleta lui. Ea incepatoare in ale pedalatului, cu bicicleta inchiriata. Pedaleaza impreuna in Herastrau, pedaleaza impreuna pe stradute, printre case. Minunat, romantic. Trece vremea si ea trebuie sa returneze bicicleta.
El si ea ar mai sta sa povesteasca. El, galant, se da jos de pe bicicleta lui si o invita la o plimbare de seara, in parc. Sa presupunem ca noaptea ii surprinde pe alei, dansand sub felinare. Sau il surprinde pe el, alergand dupa bicicleta lui, pe care ea incerca sa pedaleze, in zig-zag si, pe alocuri, in copaci. Apoi sa ne imaginam ca se face racoare.
Iar el si ea ar mai sta sa povesteasca. La caldura. De dragul istoriei, sa zicem ca era 4 dimineata si cei doi locuiau in colturi opuse ale Bucurestiului. Ca el trebuia sa plece cu bicicleta si ea cu taxiul. Ca el cu bicicleta ar fi ajuns intr-o ora la oricare dintre case. Ca ea nu putea sa mearga cu el pe bicicleta. Si nici el cu bicicleta, cu taxiul ei. Ca voiau sa plece impreuna, iar in zorii acelei zile de vara, bicicleta lui, doar bicicleta lui statea in calea fericirii lor. Si ca ar fi fost totul mult mai simplu daca ar fi avut, si ea, bicicleta ei…
Imi amintesc ca si cum s-ar fi intamplat saptamana trecuta. Poate chiar ieri. Cu siguranta timpul m-a invatat sa discern intre ceea ce este real si ceea ce este subiectiv. Mie imi place sa cred ca nu a fost un vis, ci o realitate de netagaduit.
Aveam 4 anisori, iar in vacanta de vara obisnuiam sa imi vizitez bunicii, impreuna cu parintii. Nu faceam asta foarte des din cauza distantei si a serviciilor parintilor. Era o zi foarte calduroasa de vara cand am ajuns. Ca de obicei, el, al meu tataie, ma astepta cu bratele deschise si un zambet larg pe fata: „Bine ai venit, clopotel!, imi zise. Am o surpriza pentru tine, pentru ca stiu ca ai fost cuminte”. Nerabdatoare, am „cerut” sa imi spuna imediat. M-a condus in casa, si, spre marea mea uimire, mi-a aratat o bicicleta mica, verde si stralucitoare, pe marimea mea. Nu avea bani sa cumpere una, insa o primise de la niste vecini ai caror copii nu o mai foloseau de multa vreme. O vopsise, ii puse roti nou noute. Pentru mine, era cea mai stralucitoare si mai frumoasa bicicleta din lume. Era „a mea”. Nu stiam sa merg pe bicicleta, asadar, cat am stat acolo, tataie m-a invatat. Imi aduc aminte doar cand am reusit sa merg singura o distanta considerabila. Imi amintesc fericirea mea si zambetul de pe chipul sau. A fost ultima oara cand l-am mai vazut atat de fericit. Urma sa aflu mai apoi ca era bolnav de cancer. L-am mai vazut o singura data, cand era deja prea tarziu. Nu am mai folosit niciodata bicicleta. A ramas undeva, uitata intr-o magazie si cuprinsa de rugina pana cand cineva a aruncat-o.
Poate, cu timpul, am invatat sa imi transform amintirile, pentru a nu ma afecta la fel de mult. Poate bicicleta nu era verde, poate am cazut de zeci de ori pana sa invat sa merg, cu siguranta am plans si am vrut sa renunt. Ii multumesc doar ca nu a renuntat si m-a incurajat sa continui. Mereu o sa imi amintesc cu drag de acel moment, iar ori de cate ori am ocazia, o sa merg cu bicicleta. Datorita lui.
Povestea mea e simpla. De cand la inceputul acestei veri am inceput deodata sa merg prin trafic, in fiecare zi spre munca si cam oriunde am de mers. Pur si simplu intr-o zi de primavara, nu mai stiu exact ziua, mergeam cu troleul si am vazut in decursul a 10 minute trecand pe strada vreo 3-4 biciclisti atat de relaxati incat in momentul acela am simtit cum s-a schimbat ceva in mintea mea. Pur si simplu exact in momentul acela am scapat de frica. De a doua zi m-am suit pe bicicleta si de atunci pedalez in fiecare zi in trafic fara probleme. Sunt foarte atenta si observ ca majoritatea soferilor sunt si ei atenti. Insa pentru ca stiu ca majoritatea nu inseamna 100%, sunt eu mai atenta si pentru restul. Nu neg, am avut mici probleme dar nimic grav. Nu sunt oarba, stiu ca existenta unor piste speciale pentru biciclete pe carosabil este solutia ideala pentru a evita cat mai mult posibilele accidente si pentru a incuraja folosirea cat mai frecventa a bicicletei. Insa asta o stim cu totii si nu despre asta tin sa vorbesc acum. Chiar cred ca numai iesind cu bicicletele in trafic demostram necesitatea acestor piste.
Sunt multi prieteni si cunoscuti care cand ma vad imi pun aceiasi intrebare inevitabil: „Nu-ti e frica?” si exact asta le explic, daca mi-ar fi frica nu as putea sa merg atenta si relaxata, tocmai din cauza fricii as face greseli periculoase si pentru mine si pentru ceilalti participanti la trafic.
Heh, intrebarea asta chiar a scos la iveala multe amitiri, dar probabil cea mai frumoasa amintire cu bicicleta e parte dintr-o amintire mai mare si, totodata, ultima amintire cu bicicleta.
Aveam 11-12 ani. Ca in majoritatea zilelor de vara, eu si prietenii, fratele, verisorii ieseam sa ne plimbam cu bicicleta. Dintr-un motiv sau altul atunci parea mult mai palpitant sa ne intrecem, sa descoperim locuri noi de plimbat sau sa mergem prin paduri si sa ne credem noi ca suntem la curse mountainbike ca doar na, era niste teren putin accidentat. Ceea ce a fost special in ziua aia a fost ca am hotarat sa mergem cu bicicletele mai departe, spre Cheia. Vedeam noi serpentinele fiind tare interesante si tare usor de parcurs cu bicicleta. Am plecat in frumoasa calatorie dornici de aventura, cu doar o sticla de apa la noi, crezand ca nimic nu ne va veni noua de hac. Pe scurt, am murit de sete, nu am reusit sa castigam in razboiul cu toate serpentinele, poate doar in cateva batalii, din cand in cand oboseam si ne opream pe marginea drumului, luam in calcul posibilitatiile, mai radeam unii de altii, mai ziceam un banc. Din cauza ploii nu am reusit sa finalizam asa cum ne propusesem traseul, dar am ramas cu o amintire frumoasa. Ceea ce a fost trist e ca amintirea aceea a fost ultima pe care am avut-o pe bicicleta, deoarece la putin timp am reusit sa-mi fracturez bratul drept in urma unei cazaturi chiar in curtea mea, iar de atunci (aproape 5 ani) nu am reusit sa ma urc pe o bicicleta deoarece nu am mai avut bicicleta mea si teama m-a cam oprit sa le cer una parintilor, iar acum de oi primi vreuna, doar na, o sa-mi gasesc motivatie interioara
Personal nu am amintiri placute care sa includa bicicleta deoarece mi-am dorit toata copilaria una si nu am avut niciodata desi am invatat sa pedalez folosind bicicletele cunoscutilor. Totusi o placere si o amintire vesnica va fi tot timpul pe care incepand din vara anului 2014 il voi petrece cu sotul si fiica mea de 4 ani care are deja bicicleta, pedaland in spiritul pur al sanatatii prin miscare iar daca eu voi pedala pe o bicicleta speciala, Bicicleta Rosie COCA COLA , va fi si mai placuta amintirea. Succes la” cantarit” atatea amintiri placute pt ca si eu am citit multe din cele ce mi-au precedat comentariul si am constatat ca sunt de tot felul :D
Aveam vreo 7 ani cand sor-mea, Simona, a primit cadou de la parinti o bicicleta Pegas, mov, destul de maricica pentru mine. Imediat ce a primit-o, a dat roata cartierului pe ea si cu mine coada, alergand dupa ea. Sora mea este mai mare decat mine cu 10 ani, asa ca in loc sa fie atenta sa mearga pe bicicleta, era atenta in spate, la mine, ingrijorata fiind pentru ca alergam dupa ea si nu eram atenta pe unde merg. Imi tot striga sa plec acasa si sa nu ma mai tin dupa ea, cand a intrat intr-o babuta, care statea la o vorba, cu galeata de gunoi in mana, la coltul strazii. Babuta a cazut, iar cheile de la casa au ajuns in galeata cu gunoi. Sor-mea s-a dat jos de pe bicicleta ca sa o ajute pe babuta enervata tare, dar care nu a patit nimic! Atunci a fost momentul meu de glorie, cand am vazut bicicleta sprijinita de gard si pe sor-mea cu spatele la ea. Nu stiam sa merg pe bicicleta, insa mi se parea foarte simplu uitandu-ma la altii. M-am urcat rapid pe ea, am mers in zig-zag 1 metru si am intrat in babuta cealalta, cu care statea de vorba prima babuta. Si aceea avea o galeata de gunoi in mana, dar goala, pe care mi-a trantit-o de cateva ori in cap strigand ca meritam bataie si ca daca mai vede bicicleta, ii inteapa rotile. Nu am mai avut voie pe bicicleta pana pe la vreo 10 – 11 ani, cand mi-au luat si mie una mica si cu roti ajutatoare, cu care am zgariat toate masinile din parcare.
Dar, babuta cu galeata plina si-a gasit cheile, babuta cu galeata goala imi arata pumnul de fiecare data cand ma vedea, iar sor-mea si-a pastrat Pegasul in boxa, sub cheie, ferit de mine.
Povestea baiatului meu. Am 15 ani , ma antrenez pentru a ajunge fotbalist dar pe langa fotbal mai am o alta mare pasiune : bicicleta. Intr-o zi eu cu un prieten foarte bun am iesit la o partida de tenis . Drumul catre terenul de tenis l-am parcurs pe bicicleta . In drum spre terenul de tenis lantul meu a inceput sa dea semne de slabiciune si a cazut de cateva ori , dar eu mi-am continuat drumul. La intoarcere lantul meu a cedat definitiv si nu am mai putut pedala. A trebuit sa merg pe langa bicicleta pana acasa . Chiar daca a fost foarte greu, nimic nu ma va face sa renunt la bicicleta . Aceasta poveste ma face sa iubesc mai mult bicicleta.
Intr-adevar…greu de ales. Ma bucur ca ai ales tema asta pentru concurs, pentru ca m-am dus cu gandul la multe momente frumoase petrecute pe bicicleta…si am ales unul pentru a il povesti aici. Nu stiu daca povestea inseamna la fel de mult pentru tine sau pentru cititori, dar pentru mine e o amintire personala foarte frumoasa…si vad ca se dovedeste a fi cea mai frumoasa din moment ce am ales-o pentru a o povesti aici.
Se intampla in orasul meu natal (Campulung Muscel) in urma cu aproximativ 15 ani cred…eram clasa a 6-a sau a 7-a. Fratele meu (cu 8 ani mai mare) era student in Bucuresti si eu abia asteptam fiecare venire lui acasa. El isi cumparase o bicicleta Olimpia din prima bursa pe care a luat-o in anul I, si cand venea acasa mai imprumuta o bicicleta de la cate un prieten ca sa ne plimbam amandoi.
Acelea erau perioadele in care conectam cel mai mult…ne plimbam spre munte (pentru cine cunoaste zona, traseul Campulung -Voina era cel preferat de noi si cel despre care povestesc si acum). Probabil din cauza ca eram pe bicicleta si trebuia sa ne uitam la drum, nu unul in ochii celuilalt, acelea erau singurele momente in care imi era usor sa ii povestesc lucruri mai intime…ce baieti imi mai placeau, ce prostii am mai facut cat a fost el la Bucuresti, cu ce am mai mintit-o pe mama, etc. Cum ne dadeam jos de pe bicicleta, nu imi mai venea sa povestesc…imi era oarecum jena.
Deci, in primul rand, amintirea superba legata de bicicleta este faptul ca era singurul lucru care ma apropia de fratele meu mai mult decat orice altceva.
In al doilea rand, intruna din plimbarile astea la Voina, la intoarcere, a inceput o ploaie torentiala care dadea usor in furtuna. Nu aveam optiunea sa ramanem la Voina pentru ca nu aveam nici bani la noi si mama ar fi inebunit de grjia (noi nu aveam telefoane mobile atunci), deci a trebuit sa ne intoarcem. Tin minte si acum sentimentele amestecate pe care le aveam…frica, adrenalina, aventura, bucurie ca treceam alaturi de fratele meu prin ceva memorabil, senzatia de umezeala pana la piele si faptul ca pe drum era apa de colo pana colo si nu mai vedeam deloc gropile, etc. Si mai simpatic a fost faptul ca furtuna s-a incheiat cand am ajuns pe la finalul Lerestiului, inainte de intrarea in Campulung, iar in Campulung era chiar soare…deci toata lumea de pe strada se uita la noi ca la niste ciudati…ca pe vreme frumoasa, noi eram doi biciclisti care eram uzi pana la piele si plini de noroi.
Nu stiu daca vei avea rabdare sa citesti toate povestile sau daca a mea este mai deosebita decat a altora (presupun ca fiecare poveste e foarte personala), dar ma bucur ca am gasit acest concurs, in primul rand pentru ca scriind aici am retrait acele momente si in al doilea rand pentru ca imi doresc mult bicicleta rosie…si, cine stie?…poate chiar am sanse sa o castig… :)
Imi vine sa dau „ignore” la grup. Imi este dor de toate iesirile, mai ales de primele cand nu stiam cine si cu ce se ocupa, fiecare cu bitza lui, unii mai dotati (in materie de echipament desigur) altii doar ei si „furia” (porecla unei bestii rosii de 25 de kile) lor.
A fost asa de ciudat ,dar totodata frumos, asa de multi oameni cu un gand ; sa faca miscare si sa se simta bine pe doua roti. Nimic nu ne putea sta in cale .
M-as stradui foarte mult si tot nu as putea sa nu mi-l amintesc pe Stefan Alex care in prima mea zi si-a facut intrarea lui speciala … din momentul acela, a inceput totul. Nenumerate iesiri si peripetii. Noi prietenii s-au legat, care, daca ma credeti, sunt extrem de consolidate. Toate acestea le veti afla in randurile de mai jos.
De atunci si pana in ultima zi, mai exact de pe 8 mai si pana pe 2 octombrie (2011), au fost parcursi aproximativ 1000 km in 22 de duminici. In prima zi ma rugam sa reusesc sa urc dealul. Era ce-a mai mare provocare pentru mine si pentru multi altii din grup. Erau cu noi 2 fete care, de-al naibii parca, nu oboseau. Jumate din baieti erau rupti, mai aveau doar o suflare dar ele nu, tot pedalau si pedalau. Din acel moment s-a deschis „apetitul” de pedalat si vizitat imprejurimile acestui oras (Bacau). Au urmat nenumerate peripetii prin padure si prin noroi .
Imi amintes ca intr-o zi a saptamanii a aparut pe grup un titlu si o invitatie „Iesire in Noroi” … Deja erau doritori care cereau informatii referitoare la locul si data intrunirii . Nu mai tin minte exact in ce zi a fost dar e de precizat ca in saptamana de dinainte plouase foarte mult iar traseul care trebuia parcurs se intindea in proportie de 60 % pe drum forestier. La noi fiecare traseu contine cel putin un deal, eh in acea zi a fost Dealul Mare, un nenorocit de 400 m altitudine, care ne-a mancat zilele. Bucuria noastra a fost la coborare, peisajul era mirific pana am intrat in padure. Acolo, daca erai ultimul iti venea s-o iei la fuga din cauza urletelor si rasetelor ce rasunau din acel loc. Iti dadeai drumul la vale, prindeai viteza si urma o curba, nu luai in consideare tipetele lor si te aventurai tot mai mult pana pur si simplu treceai dintr-o lume in alta ,intr-o lume plina de baltzi cu noroi, unde desigur, au urmat cazaturile si distractia aia de o tii minte toata viata, in care deveneai murdar ca un porc cu papucii plini de noroi sau pierduti prin baltzile de 30cm unde oricat te-ai fi straduit tot nu puteai sa te abtii sa nu te amuzi. Super tare a mai fost. Ziua aia s-a ridicat la nivelul celor care au fost si au mai urmat, care s-au intiparit in inimile celor din ProBike Bacau, ca niste amintiri si peripetii la care multi din jurul nostru doar viseaza.
La fiecare iesire Mihai Enasel era cameramanul, fotograful si prietenul nostru. Stiu ca mai sunt si altii, dar el merita apreciat pentru fotografiile pline de noi si pentru bunatatea lui . Acum parca e mai artagos. Poate i se trage de la vreme, dar nu conteaza asta… tot alaturi de noi ramane, orice ar face.
In fiecare duminica in care ieseam, deveneam niste super eroi, fiecare pe bicicleta lui pedalant pe cele mai bune drumuri existente dar si pe acelea imposibil de strabatut chiar si pe jos. Exista un traseu care te supunea la o infinitate de obstacole. Era ca un fel de iad pentru biciclete, cu o inclinatie foarte mare format numai din pietre de rau ascutite, care daca nu erai atent iti faceu ferfenitza cauciucul. Multi au fost aceia care au spus ca nu vor mai merge niciodata pe acel traseu, dar multi au fost cei care s-au intors acolo de mai multe ori :D
Intr-o alta duminica s-a organizat un traseu prin padure la Arsura, de la Valea Budului spre Lespezi. E o padure minunata plina de copaci batrani , foarte multe specii de animale, insecte, cu o vegetatie deasa si multe tufe cu mure. Acolo in acea zi coboram laolata cu Mihai Enasel, Rontu Dorin si Andrei Bhi. Restul erau cu mult in fata deoarece eu, desigur, aveam pana !! Dar reuseam sa tin pasul cu o viteza de aproximativ 30-40 km/h. (la vale) Sa precizez ca Mihai era cu batranica lui :> si toti 4 am intrat cu acea viteza intr-o curba destul de frumoasa, fara frane !!! (Andrei era deja la cautat ciuperci dincolo de drum ) A fost super tare, simteai ca explodezi de fericire ca ai trecut cu bine si adrenalina aia care te hranea cu fiecare metru coborat .
Ah, am uitat! In prima zi a mea, a aparut si prima poza facuta grupului de catre 1Tv Bacau si eu desigur, eram acolo impreuna cu ceilati. Dupa acea poza au urmat o infinitate, iar acum daca iei albumul la rost nu exista poza care sa nu te puna pe ganduri, pur si simplu iti aminteste perfect ziua care ai petrecut-o alaturi de acei oameni.
Spre sfarsitul sezonului s-a organizat o iesire mai speciala. Au participat putini dintre ei dar cei care au luat parte s-au distrat cat pentru tot sezonul. A fost o iesire cu cortul si, da , bicicletele erau alaturi de noi! A durat doar o noapte, iar acea noapte mi-o amintesc de parca a fost ieri. Era arhiplina de rasete, bancuri, mancare (unde am fost laudat) si desigur bautura, care din pacate, pe la 4 s-a dus. Daca gaseai un strop de lichid dupa acea ora, zambetul tau devenea kilometric. Pe cat eram de „obositi”, dimineata ne-a surprins cu o imagine ciudata. Un tap isi etala ouale gigantice deauspra unui prieten de-al nostru, saracul adormit fiind afara langa cort. Foarte mare ne-a fost mirarea cand ne-am trezit si l-am gasit acolo. Oare ce ganduri avea acel tap ?? Sunt constient ca niciodata n-am sa aflu raspunsul, dar nah, a fost tare amuzant si imi pare foarte rau ca n-am reusit sa facem o poza. Next time !!
Oricum sunt foarte multe amintiri si peripetii facute impreuna cu oamenii din acest grup si mi-ar trebui foarte multe pagini sa povestesc tot. Spre bucuria mea, am ce povesti copiilor si nepotilor (daca vor fi).
In primavara sper ca vom fi din nou uniti si vom merge mult mai departe. In mintea mea nimic nu ne va sta in cale, nici un amarat de deal NIMIC!!”
eu imi doresc bicla.pot sa inventez o poveste :D :P
De unele lucruri în viață ajungi să te legi orbește, să crezi că există chiar și atunci când ele nu există. Mie-mi place să mă leg la cap cu niște oameni și niște amintiri. Și în general, asociez obiectele cu oamenii. Chiar dacă obiectele respective nu există în mod constant în viața mea, legătura mea cu ele e mai specială atunci când știu că au o amprentă sentimentală. Atunci când oamenii ies, pentru că toți ies mai devreme sau mai târziu, din viața ta, rămâne legătura cu obiectele care îți amintesc de ei. Rămân amintirile faptelor săvărşite alături de ei şi de obiectul care acum a devenit un ‘’replacement’’ pentru cei care nu mai sunt lângă tine. Una dintre amintirile legate de persoanele la care am ţinut (și încă mai ţin) este și momentul în care am învățat să merg pe bicicletă.
E greu să-ți menții echilibrul. E totul o sincronizare. Între mintea ta și corpul tău. Între corpul tău și obiectul pe care te afli. În final vei reuși, dar trebuie să fii foarte atent și să ai încredere-n tine. Trebuie să-ți spui că poți și că o simplă căzătură nu înseamnă nimic în comparație cu momentul în care vei putea glorios să ții ghidonul și să pedalezi singur, fără ca cineva să te mai împingă de la spate. Mersul cu bicicletă e ca în viață. La început ai nevoie de cineva să te învețe să pășești, de cineva care să aibă grijă să nu faci anumite greșeli. E ca atunci când o pasăre mamă își învață puiul să zboare. Și apoi îi lasă să zboare singur. Așa e prima oară pe bicicletă.
Era pe la începutul toamnei. Îmi amintesc că purtam o bluza roşie cu mânecă lungă și pantalonii mei albaștri de care eram îndrăgostită pe atunci. Eram pe undeva aproape de lacul Herăstrău, la o bază sportivă. Cred că nu aveam mai mult de 10 ani. Zburdam pe role, dar de bicicletă mi-era teamă. Şi cum curiozitatea te împinge să faci lucrurile pe care nu le cunoşti şi de care, paradoxal, te temi, am îndrăznit să mă urc pe o bicicletă care era lăsată de izbelişte pe acolo și care era pe mărimea mea. Îmi târam picioarele în timp ce înaintam practic în gol, pentru că tălpile mele nu atingeau pedalele. Eram nesigură. Mă jucam. Dar aveam să aflu că mersul cu bicicleta nu era o joacă.
Apoi a venit, mi-a pus mâna pe umeri și mi-a spus, probabil, că mă învață el să merg pe bicicletă. Era în spatele meu și ținea șaua și aplecat către mine îmi spunea ce trebuie să fac și cum trebuie să am încredere să mă pun ambele picioare pe pedale că nu o să îmi dea drumul, nu o să mă lase singură. Nu au fost momente în care să ezite. Și atunci știi, știi că există cineva în care să te poți încrede, cineva alături de care ai făcut un prim pas pentru ceva ce va rămâne pentru mult timp în viața ta. Și da, asta rămâne pentru totdeauna. Și amintirea și mersul pe bicicletă.
Ei bine, nu am avut niciodată bicicleta mea. Dar pentru un timp, am avut omul meu. Și l-am păstrat bine acolo, în echilibrul dintre mintea și sufletul meu.
Am fost si eu copil si mi-am dorit bicicleta, dar nepasarea parintilor sau lipsa banilor au fost cauzele care au facut sa astept pana cand m-am angajat si abia atunci mi-am putut cumpara prima bicicleta. Copilaria a fost din acest punct de vedere al lipsei bicicletei cam nefericita daca stau si ma gandesc ca alergam kilometri dupa copii care aveau bicicleta numai pentru a fi langa ei atunci cand nu mai vor sa pedaleze si sa-mi imprumute macar “o tura” bicicleta lor. De multe ori alergam degeaba ca nu ma lipeam, dar ma multumeam cu gandul ca zilele trecute o primisem si sigur zilele viitoare o voi mai primi, mai ales de la Marius , cel care imi intelegea dorinta de a pedala.
Cand aveam 8 ani, pantalonul mi-a fost prins de lantul bicicletei si speriat am cazut muscand asfaltul si spargandu-mi dintele din fata recent iesit in urma celui de lapte. Avea sa fie semnul meu distinctiv pe urmatorii 6 ani, pana in clasa a VIII-a, dar eu la momentul accidentului ma ingrijoram foarte mult de starea bicicletei rugandu-ma sa nu se fi stricat si sa am sansa sa-mi mai fie imprumutata.
Ajuns om mare si la casa mea, mi-am cumparat dupa cum am spus bicicleta mult ravnita si apoi alta mai buna si am pedalat cu placere atat pentru agrement cat si pentru nevoia de a ma deplasa si de a face economie mergand chiar si la serviciu. Intr-o seara intalnirea mea cu un taximetrist idiot care nu mi-a acordat prioritate desi circulam pe drumul prioritar motivand ca “m-am asigurat doar din dreapta, imi pare rau” s-a soldat cu 2 dinti ( chiar cel reparat dupa impactul din copilarie si vecinul sau ) sparti restul fiind can-can .
Nu am renuntat la pedalat si nu voi renunta nici pe viitor cu toate ca in orasul in care traiesc infrastructura este total potrivnica biciclistilor : nu piste amenajate cu adevarat, nu rasteluri, multi caini vagabonzi anticiclisti etc. sanse pentru un viitor cu multe biciclete sut deoarece vad de la an la an mai multi biciclisti pe strazile orasului si chiar s-au facut mai multe grupuri de iubitori ai pedalatului din oras pe retelele de socializare !
Asta e o realitate placuta MERSUL PE BICICLETA NU-L UITI SI NU-L ABANDONEZI NICIODATA!
Mi-au cumparat ai mei cand eram micuta o bicicleta Mountain Bike. Auzisera ei ca alea sunt cele mai bune. Au gasit-o la un pret rezonabil, deci era momentul sa invat sa merg pe ea. Stand la bloc, singurele variante de traseu erau spatele sau fata blocului. Astfel ca, ajutata de tata am pornit la drum. In cateva ore am reusit sa imi tin echilibrul si in cateva zile pot sa zic ca invatasem sa merg. Doar ca stateam cam prost cu directia. Si de fiecare data cand voiam sa intorc loveam masina din parcare care imi statea in cale. Si uite asa am strambat oglinzi, caroserii etc. Dar este o perioada frumoasa de care imi amintesc cu drag. Din pacate, acea bicicleta mi-a fost furata la 2 ani si nu am apucat sa o folosesc decat 2 veri.
Învățasem să merg de câțiva ani buni, de când răposatul meu tată mă ținea de șea cât să nu-mi pierd echilibrul. Mi-aduc aminte cum se învârtea cu mine în jurul blocului ba într-un sens, ba în celălalt, cât să n-amețească. Dar trecuse timpul, iar experiența mea în ale pedalatului era acum considerabilă. Pegasul nu mai avea secrete pentru mine. Bordurile erau de mult timp obstacole prea ușoare,
scările de la piață sau slalomul printre sârmele cu rufe la uscat din fața blocului nici atât.
Dar azi era o zi specială. Simțeam asta, nu trebuia să-mi zică nimeni. Luasem din dulap blugii cei noi, cumpărați cu două zile înainte. Știam că trebuie să am grijă de ei că „alții nu mai primesc”. Era splendid afară. Iar cum lucrurile bune nu merg decât împreună, echipat cu blugii cei noi ieșeam cu țoacla. Nu pedalam la fel de ușor ca în pantaloni scurți dar chinul merita trăit.
Devenisem „expert”. Eram de neoprit. Pedalam cu viteza unei moriști de elicopter. Vântul era deja invidios. Mergeam și fără mâini pe ghidon. Ce rost mai avea? În simbioza perfectă dintre biclă și mine, ea mă-nțelegea. Știa unde trebuie să ajung.
Dar se-nsera. Iar drumul de întoarcere era la fel de lung dar timpul nu. Și s-a-ntâmplat. Într-o clipită eram toți una: eu, asfaltul, țoacla, blugii. Ne-am adunat și-am ajuns la prima haltă. La mătușa. Ea nu se supăra. Cu genunchii strașnic zdreliți și mâinile așijderea, cu bicla cu pedalele-n buzunar și ghidonul strâmb, mă durea sufletul. Mă simțeam vinovat. De blugi. Erau noi. Deja mă gândeam acasă, la mama. Cum să-i spun?
Dar momentul a sosit. Curând. Cu o îmbrățișare puternică. Cu durere în piept și bucurie în ochi, m-a privit, apoi m-a îmbrățișat din nou.
Și de-atunci am înteles: nu noi îmbrăcăm blugii ci ei pe noi, nu eu duc bicicleta ci ea mă poartă pe mine!
O amintire amuzanta…defapt e una mai lunba.
Totul incepe cand mi-am luat prima bicicleta…am testat-o intai pe holul blocului…mi-a fost foarte greu si am zgariat cateva usi.
Insa a trebuit sa ies afara sa invat sa merg ca un adevarat profesionist…dupa ce am pedalat ceva timp am luat o curba si era sa intru intr-o persoana invarsta.
Am primit cateva injuraturi dar astfel am invatat sa fiu atent si sa merg pe bicicleta cum nu o mai facusem niciodatata.
Salut, Cristian! Povestea mea cu biciclete…ei bine, din ce-am mai citit pe-aici, îmi dau seama că nu e o poveste unică, la o privire de ansamblu. Însă pentru mine este. Dar nu contează doar ce cred eu, nu? Aşa că m-am decis să o prezint mai „altfel” decât ceilalţi, chiar dacă poate părea doar o „variaţiune pe aceeaşi temă”.
Bicicleta îşi ocupă bine locu-n mintea mea
Am mulţime de-amintiri cu şi despre-aşa ceva.
Însă una dintre ele, nu doresc să vă ascund
Este cea mai importantă fiindcă m-a marcat profund.
Povestea-mi începe într-o dimineaţă de vară
Când, morocănos fiind de-a trezitului povară,
Tatăl meu m-a luat, făr-o vorbă să-mi fi spus
Şi la un magazin cu biciclete m-a dus.
Parcă şi acum mai simt aceeaşi bucurie
Când stau şi mă gândesc la frumoasa jucărie
Toată ziua pedalam, însă la un moment dat
Mersul cu roţi ajutătoare nu prea m-a mai motivat.
N-a fost deloc greu să scap de-acele roţi ajutătoare
Şi dup-această operaţiune, bicicleta-mi era mult mai impunătoare
Dar devenise, de asemeni, un pic mai greu de folosit
Însă m-am ambiţionat să pedalez desăvârşit.
Desigur, am avut nevoie de ajutor la început…
Cu tata stând în spate primele ture le-am făcut.
Îmi ţinea şaua şi-mi dădea tone de sfaturi
Care să mă ajute să merg cu „bicla pe coclauri”.
Deşi probabil obosise de la atâta alergat,
Tata a stat cu mine până când am învăţat.
Nu ştiam de fapt că el, fără să simt, foarte lin
A-nceput să ţină şaua din ce în ce mai puţin.
La un moment dat observ ce linişte ce linişte se făcuse
Şi mă uit aunci în spate…tata deja dispăruse.
M-am speriat când am văzut că-s singur, nesusţinut
Îns-a merge pe bicicletă-mi devenise cunoscut.
Întâmplarea povestită e-una foarte preţioasă,
Iese-uşor în evidenţă dintr-a minţii nebuloasă
Ziua aceea nu înseamnă numai ceea ce am învăţat
Ci şi legătura care-atunci s-a mai închegat.
Cea mai frumoasa amintire pe care o am referitor la bicicleta este cea din ziua de 21.05.2013 cand fiica mea implinind varsta de 3 ani a primit cadou o bicicleta superba iar bucuria ei nemarginita ( imaginea fetei stralucitoare nu o pot uita nicicand ) a determinat-o sa pupe in repetate randuri coarnele bicicletei. O bucurie la fel de mare va avea si sotia mea daca voi castiga o bicicleta rosie pentru ea si stiu ca o doreste mai ales pentru ca anul acesta nu am putut sa-i cumpar din lipsa banilor si sigur abia asteapta sa plecam impreuna la pedalat.
Cristian,
„Pe când aveam 7-8 ani tatăl meu se chinuia din răsputeri să mă învețe să merg cu bicicleta fără acele nesuferite de roți ajutătoare, însă încăpățânarea mea nu a vrut să se lase mai prejos și a refuzat cu înverșunare această trecere de la bicicleta-prichindel la bicicleta-adult. În cele din urmă omul și-a recunoscut înfrângerea și a abdicat în fața copilei încăpățânate.
Înarmat până în dinți cu răbdare, fratele-leu s-a înhămat la a o învăța pe ghindoacă să pedaleze în voie, totul sub ochii părintelui ostenit după atâtea eforturi depuse în zadar. Rezultatul a fost unul demn de aplauze, copila încăpățânată a învățat să se dea pe bicicletă fără să mai aibă nevoie de asurzitoarele roți ajutătoare. Recunosc că îmi plăcea noul stil de a pedala, ba mai mult mi se părea distractiv, însă marea aventură nu a mai durat prea mult, încă vreo 2-3 ani și m-am lecuit de bicicletă. Nu o mai vedeam ca fiind interesantă și nici ca pe o provocare, dar toate astea până alaltăieri. Mă hotărâsem că este timpul să reiau prietenia cu bicicleta și mi-am spus că voi participa la Prima ediție SkirtBike Brașov, prin urmare am fost nevoită să fac rost de o bicicletă. Acele prime 10 minute în care am mers din nou cu bicicleta au fost precum dragostea la prima vedere. Dacă la început m-am sfiit și aveam oareșce emoții pentru a mă sui pe bestia-galbenă, în momentul în care am dat prima pedală am înțeles că noi două avem multe de discutat. Am trecut de la stări de beatitudine, la senzație de zbor, de plutire, la impresia că sunt stăpâna lumii, ba o pasăre călătoare pe cerul înalt, ori preafrumoasa Ileana Cosânzeana. Dar înainte de toate am simțit o incredibilă și liniștitoare senzație de libertate!
Plimbarea de vineri a fost una scurtă, de 10 minute însă am recuperat timpul pierdut începând cu ziua de ieri, 1 iunie, când am petrecut precum niște copii. Ne-am urcat pe biciclete (eu, Teo și Delia) și-am pedalat cât ne-au ținut picioarele, mergând pe străzi mai mult sau mai puțin aglomerate și populate de piciorul uman, am făcut slalom printre bipezi și mașini, am țipat de fericire cât ne-au ținut gurile, am râs isteric încât nu mai reușeam să mergem drept pe stradă fiindcă nu mai controlam îndeajuns de bine ghidoanele, am dansat în mers și am cântat. Am avut una dintre cele mai perfecte zile de 1 iunie din toți cei 23 de ani pe care îi avem. Și zău că a meritat fiecare secundă petrecută pe bicicleta galbenă cu minunatul coșulet negru.
De pe bibicletă, tot Brașovul mi s-a părut diferit, mai colorat, mai vesel, mai prietenos, oamenii parcă erau mai calzi, mai amabili, mai… umani. În concluzie, bicicleta schimbă perspectivele asupra lucrurilor, și mă bucur să descopăr o altă lume!
Aventura începută ieri se va continua și astăzi, pentru că ieri a fost doar un preludiu, ce este mai bun de abia acum va urma. De ce? Pentru că am avut ocazia să mai întâlnim și alte fete deosebite care se simt bine atunci când merg cu bicicletele, și pentru că astăzi vom merge la Parada Skirtbike.”
*** textul îmi aparţine şi l-am postat pe blog-ul personal ->
Iar plăcerea a continuat:
„Entuziasmul meu nu cunoaște limite. Nu știu dacă este pentru că am participat pentru prima oară la un eveniment de genul SkirtBike, ori pentru că am redescoperit plăcerea de a merge cu bicicleta, fie pentru că mi-am petrecut o zi întreagă alături de personae foarte dragi sufletului meu, sau doar pentru că a fost o zi perfectă cu soare și cu mici tentative de ploaie. Cert este că a fost o zi pe care nu o voi uita prea curând, am râs colorat pe străzile Brașovului, am pedalat în voie cu alte câteva sute de oameni, am zâmbit oamenilor de pe stradă, ba mai mult le-am făcut și cu mâna, m-am plimbat mândră cu bicicleta galbenă, mi-am admirat trandafirul primit, m-am bucurat de balonul roz prins de ghidonul bicicletei și am făcut poze.
Din punctul meu de vedere a fost o zi perfectă pentru pedalat în voie pe străzile înverzite ale Brașovului. Și ca drept dovadă, aveți și un video ca să vedeți despre ce vorbesc și de ce toți oamenii sunt fericiți după ziua de 2 iunie 2013.
Ana și Aura, așteptăm următoarea ediție SkirtBike Brașov! :D ”
*** şi acesta îmi aparţine; poate fi citit tot pe blogu-mi ->
*** video SkirtBike Braşov http://www.youtube.com/watch?v=9ygWmBMcw70
Ei bine, eu vreau să împart o bicicletă cu mine pentru că nu deţin una, iar cele de la centrele de închirieri sunt tare bolnăvioare, tuşesc rău (a se citi „scârţâie”) şi nu prea se ţin bine pe picioare (frâne slabe).
Aştept ediţia de toamnă SkirtBike, sper să o prind pe bicicleta roşie, iar până atunci mă voi antrena mergând la Braşovul pedalează! :D
P.S.: ia uite, Cristian, încotro au pedalat braşovenii :D (da, am fost şi aici, tot cu o bicicletă bolnăvioară, iar prietenii mei au fost delectaţi cu un desăvârşit scârţâit de bicicletă pe o distanţă de 24km, joyful! :) )
-> filmat cu o dronă http://www.youtube.com/watch?v=GoluweyRjck
Pentru că m-am entuziasmat, îţi mai arăt un singur filmuleţ în care se vede clar că bicicliştii brşoveni ştiu să şi cânte în cadrul evenimentelor la care participă biciclind. :D
-> http://www.youtube.com/watch?v=1rHTMgJ-Sw0
P.S.2: acum îmi înţelegi entuziasmul şi dorinţa? :D
Cea mai faina amintire e legata de o coborare pe scari. Era pe la inceputul anilor 90 si aveam chef sa dau o tura cu bicicleta, un Pegas teoretic pliant practic cu balamaua ruginita. Dar cand am iesit din apartament am constat ca nici unul din cele doua lifturi nu mergeau. Asa ca m-am urcat pe bicicleta si am coborat calare pe ea cele 8 etaje. Astazi nu cred ca as mai avea curaj sa fac asta.
Am destule intamplari pe care as putea sa le povestesc in legatura cu bicicletele dar cea care ma marcat cel mai mult a fost atunci cand intr-o seara ma duceam cu BMX-ul ,fericit si totodata obosit, spre casa . Ajuns in fata blocului , pregatit sa imi duc bicicleta in casa, mi-am propus sa mai dau o tura scurta si sa incerc un trick pe o bordura destul de micuta , mai precis un nose manual pe bordura . Fiind o ora destul de tarzie 23:30 aproximativ , nu am mai luat in calcul factorul oboselii si cand ajung in fata bordurii parca am fost lipit de asfalt si nu am mai putut sa ridic roata de fata , si astfel am plonjat cam 4 metri si cand am aterizat in cap m-am tarat vreo jumatate de metru pe asfalt iar bicicleta a cazut peste mine , de parca nu era de ajuns cazatura . Dupa cateva secunde am inceput sa simt ca ma ustura jumatate de fata , am pus mana si apoi am realizat ce s-a intamplat :)) . Dupa ce am reusit sa ma adun dupa jos am inceput sa imi caut ochelarii si telefonul (intr-un final au fost gasite ) . Ajung in casa si ma vede mama : „ce ai patit ? ” eu: „nimic , doar m-am zgariat putin” .Ei bine peste doua zile aveam primul meu concert cu trupa si eu aratam in halul asta : … asta e cam singura poza pe care o am din pacate :(
Cele mai frumoase amintiri pe care le am cu bicicleta sunt legate de bunicul meu care, desi era batran, fugea dupa mine tinand bicicleta ca eu sa reusesc (dupa luni de incercari) sa invat sa imi tin singura echilibrul. Asa am invatat sa merg pe bicicleta si, in anii ce au urmat, am colindat impreuna cu el toate dealurile si satele din imprejurul Gherlii. Pe bicicleta:)
Aveam 15 ani cand am castigat o bursa in Germania, mai precis in orasul Leipzig. Inainte sa plec se presupunea ca trebuie sa ai o oarecare idee de cultura germana si sa fii pregatit de orice fel de situatie. Asa ca am studiat istoria lor, traditiile lor si tot ce te puteai gandi legat de germani. Dar nimic din ceea ce am invatat inainte sa plec nu m-a pregatit pentru ce urma sa vina. Familia ”gazda” unde mi-am petrecut o luna din vacanta de vara erau o familie de vegani, dedicati cauzei lor: sa salveze planeta de poluare. Nu consumau produse pe baza de carne, lapte, oua, cresteau animale domestice din placere, nu pentru a le exploata si… nu foloseau masini, Aparent, cel mai frecvent folosit mijloc de transport pentru ei era bicicleta. In perioada asta de o luna se presuunea ca trebuia sa merg la scoala. Dar scolile germanilor nu se afla in buricul targului, unde tentatiile de-a chiuli stau la dispozitia oricui. Liceul la care mergeam eu era la aproximativ 10 km de oras. Familia mea inainte de prima zi de scoala m-a intrebat daca stiu sa merg pe bicicleta. Am dat din umeri nonsalanta, nu mai mersesem de ani buni. ”Presupun ca nu se uita mersul pe bicicleta, nu?” Erau extaziati. A doua zi m-au trezit la 6:00. Mi-au pus o harta in brate si mi-au urat drum bun. Drumurile amenajate special pentru bicilete in Germania sunt destul de interesante. Nu se merge pe strada, din motive de siguranta, ci prin padurile de la marginea orasului. Drumul era obositor, eu nu eram echipata adecvat vremii destul de pretentioase pentru luna iulie. Ploua, eu eram in maieu si dardaiam de frig pe bicicleta. Mi-am spus ca nimic nu poate fi mai rau. Insa chiar inainte sa ajung in fata scolii, trebuia sa cobor niste trepte cu bicicleta. Neobisnuita sa merg pe distante lungi pe bicicleta si cu conditia fizica la pamant, intarziam la scoala. Aparent nu estimasem corect timpul in care ar fi trebuit sa ajung la scoala. Treptele pe care trebuia sa cobor aveau si o ”pseudo-rampa” pe care cica trebuia sa cobor. Asa ca m-am avantat in graba sa ajung la scoala. Nu numai ca nu am nimerit rampa, dar m-am si rostogolit cu tot cu bicicleta pana la capatul treptelor, intr-o balta. Toate bune si frumoase, eram departe de casa, am stricat o bicicleta care nici macar nu era a mea si cand mi se parea ca nu se poate mai rau de atat… Mi-am stricat si telefonul, care zacea cazut in balta. D-asta cand plec peste mari si tari imi iau si un telefon de rezerva. Asta e povestea mea mai neobisnuita cu bicicleta. :)
Pe data de 7 septembrie am participat la Triathlon Challenge Mamaia. Cursa a reprezentat pentru mine al 2-lea triatlon din „cariera” si prima clasare pe podium la un concurs de acest gen. Dupa concurs am reusit sa descriu experienta prin acest articol: https://www.facebook.com/notes/enescu-george/3-personalitati-3-probe-de-foc-1-om-1-sport/551272348259903?notif_t=like
Rezultatul a reprezentat una dintre cele mai bune performante sportive personale. Am primit multe aprecieri (atat pentru cursa cat si pentru articol) din partea prietenilor si chiar din partea unor persoane necunoscute.
Insa am un singur regret. Si este unul apasator. Nici o apreciere din partea parintilor si desi tatal meu locuieste in Constanta, nu a fost prezent in public.
Le sunt recunoscator parintilor pentru ca m-au invatat sa merg pe bicicleta si m-au inscris la cursuri de inot impotriva vointei mele, inca de la varsta de 5 ani. Dar niciodata nu au inteles pasiunea mea pentru sport si mai ales pentru bicicleta. Au incercat chiar sa ma opreasca de la a folosi bicicleta ca mijloc de transport in oras. Au fost deranjati de faptul ca „am pierdut” o vara lucrand intr-un magazin de biciclete (scopul fiind acela de a-mi achizitiona o cursiera).
Acum 2 luni am primit o veste care m-a bucurat foarte mult. Mama a luat decizia de a folosi bicicleta ca mijloc de transport spre locul de munca. Nu mai este cazul sa spun ca ideea este una foarte buna. Mai ales ca traficul in orasul natal este prietenos cu biciclistii. Insa din toata ecuatia lipsea un element: bicicleta. Si nici pana in prezent mama nu a reusit sa-si achizitioneze o bicicleta pentru a o folosi in acest scop.
As dori sa o pot sustine in decizia luata cu una dintre bicicletele roii. As dori sa pot impartasi o parte din pasiunea mea. As dori sa-i arat ca impotrivirea ei era nejustificata si ca bicicleta ar trebui sa devina parte integrata a unei societati moderne.
Clasic și scurt: în vara în care am împlinit opt ani am învățat să merg și pe biclă, și pe role, însă n-aveam nici una, nici alta. Role mi-a cumpărat unchiul meu, dar eu voiam și bicicletă. Atâta ardoare aveam în mine încât visam chiar și noaptea cum merg pe două roți și copiii de la țară mă privesc cu invidie.
Cu o săptămână înainte de ziua mea eram la bunici în Brăila, când mă sună ai mei să-mi spună că mi-au luat o biclă. Mov! Moooov! Nu-ți spun cum au trecut zilele. Un melc obosit merge prea repede.
Am ajuns la țară împreună cu vărul meu, ambii cu sufletul la gură. Eu pentru că aveam biclă (în sfârșit!), el pentru că nu mai era nevoit să mi-o împrumute pe a lui.
O singură zi. O zi mă despărțea de bicla mea mov.
Cum ai mei nu voiau să mi-o înmâneze în niciun fel mai devreme, m-am hotărât s-o caut. În debara, hambar, coteț, pod, cuiburile porumbeilor, pe sub pat. „Nu-i, băi frate!” M-am dus la rudele din partea cealaltă a satului. Nema. Alte rude. Niet. Deja îmi imaginam cum m-au mințit ai mei și cum o să mă fac eu de trei ori de rușine: o dată la Brăila, o dată în Focșani la bloc, o data la țară. Supărarea din lumea întreagă pe fața mea înainte de culcare.
A venit și ziua cea mare. Copii, tort, bomboane, lumânări, nici urmă de bicicletă. Bașca începuse și ploaia. Când mai aveam o țâră până la lacrimi, tatăl meu s-a dus la mașină și a scos lejer o bicicletă din portbagaj. Să-mi pice fața cu tot cu supărarea de pe ea. Nu-mi dăduse prin cap s-o caut acolo!
N-a mai contat că era o biclă cam mare, că era de băieți, că scria „Batman” sau „Superman” pe ea. Era bicla mea. Un supererou cu rochița plină de noroi, cu șosetele dantelate „dezdantelate” și cu un zâmbet cât o pistă de decolare, am străbătut satul de două ori călare pe „automobilul” meu, pedalând intenționat mai încet atunci când treceam pe lângă copiii pe care nu îi cunoșteam.
Cât mi-e dor de anii ăia!
Am prins un obicei în vacanțele din copilărie: pentru că nu aveam bicicletă, cea mai bună metodă de a face ”o tură de bloc” era să o cer de la cineva. Și aveam câtiva prieteni care veneau în vizită și mi-o mai împrumutau pentru ”o tură”. Doar că plimbările astea se lăsau așteptate, iar când prindeam o șa, nu îi mai dădeam drumul cu orele. Cel mai mult am fost plecat într-o escapadă de asta aproape două ore. Luam bicicleta, mergeam în spatele blocului, de acolo mă întâlneam cu cineva care deja era pregătit cu bicicleta lui, și începeam să hoinărim pe străzi.
În una dintre escapadele noastre mi-a sărit lanțul. O mai pățisem, știam să îl pun înapoi, chiar dacă nu aveam bicicleta mea. A sărit de două-trei ori în plimbarea aceea până când am zis că treaba e serioasă și trebuie să o aduc acasă. Drum drept, asfalt neted și schimbătorul îndoit între spițele roții din spate. Panică. Și uite așa m-am lecuit de biciclete de împrumut. Am făcut drumul înapoi cu roata din spate în mâna dreaptă plină de vaselină, stânga pe ghidon și cu privirea disperată.
Nu zic ce ”răsplată” mi-am luat, dar am pierdut ziua următoare căutând schimbătoare prin piață.
Turul bisericilor fortificate este cea mai frumoasa amintire legata de Sofia, bicicleta mea. In acele cateva zile de biciclit 40-50 km/zi prin Transilvania dupa biserici si oameni care aveau cheile de portile bine inchise, am trait momente unice. M-am bucurat de cat de usor era la vale si de cat de usor se poate lua prima cazatura in cap cand viteza a fost prea mare pentru pietrele de pe drum (casca a fost utila iar singurele daune au fost cateva vanatai si zgarieturi), am strans din dinti cand fortam sa urc dealurile, am obosit si am impins cand panta era prea mare si, totusi, experienta si provocarile intampinate au fost minunate.
…din perioada cand cartierul unde locuiam nu era plin de biciclete, erau doar vreo 3 posesori care cum ieșeau afară cu ele erau întampinați cu apelativul: dă-mi-o și mie o tură!. Eu făceam parte din cei care apelau și mă gandeam că dacă aș avea o bicicletă a mea, m-aș plimba toată ziua, dar cum nu erau posibilităti…pană într-o zi cand mi-am amintit că vărul meu avea o bicicletă, și cum el era mai mare speram că nu o mai folosește, fapt confirmat după ce am vorbit cu mătușa mea :) Așa că am mers de pe Vlahuță pană pe Strada Barsei (bahne-gară) încantat de gandul că o să am și eu „bicla” mea. Nu a contat că șaua era „cosmetizată” cu improvizații pentru a fi moale la șezut și nici că a trebuit să merg pe langă ea pană acasă pentru că avea pană :D (un lucru bun și ăsta pentru că așa am învățat să o și repar în timp, cand era cazul). Era o bicicletă Pegas și bineințeles că primul lucru a fost să îi las coarnele mai pe față :) dar parcă tot îi lipsea ceva…aveam un dinam (acela care se prindea de furcă să atingă cauciucul iar in timpul mersului producea curent, am detaliat pentru că nu îi mai știu denumirea exactă) și un far obișnuit atașat la el parcă nu era deajuns așa că am luat lanterna din casă (una rusească pătrată, funcționa cu 4 baterii „mari” și două becuri pentru fază lungă și scurtă, semăna cu farul de la un trabant…) i-am prins manerele bineințeles după ce am scos coarnele și am așteptat să vină seara :) Distracția nu a durat mult pentru că s-a ars becul, neștiind puterea curentului care o produce dinamul. În cele din urmă am găsit și un bec „compatibil” și parcă tot îi mai lipsea ceva. Deși avea fire trase de la dinam la lanternă m-am gandit că nu strică și alte cateva în plus, drept urmare m-am gandit să o „tunez” :D Am luat recipientul de la două ouă cu surprize și le-am atașat stanga-dreapta de portbagaj. Cu cate două fire trase de la fiecare bec introdus în „ou”, unul direct la dinam iar celălalt pană pe coarne pentru a face masă atunci cand vroiam, am avut prima bicicletă cu semnalizare :) Și totuși era incompletă, drept urmare la cate fire avea pe ea, nu încurca cu nimic încă două…două fire trase de la un bec introdus într-o cutie roșie („cu două calorii”) amplasată tot pe portbagaj dar pe centru pentru a servi ca stop pe frană :) Cum la Pegas frana era cand dădeai de pedale înapoi, a trebuit să mă folosesc de frana de față care o slăbisem puțin iar la o mică atingere firul prins de manerul franei facea masă cu coarnele și in așa fel stopul de frană se aprindea tot cu ajutorul dinamului :) Cam asta a fost cu „tunatul” iar după cateva zile de plimbat pe străzile mai intunecate ca să atrag si eu atenția cu beculețele mele, am decis cu încă doi prieteni să facem prima plimbare mai lungă. Fiecare ne-am calculat cam cat timp putem lipsi din „fața blocului” și am decis să mergem cam jumătate de oră spre ieșirea din oraș. Eram prin clasa a VI-a cred și nu știam cam ce e pe langă Focșani decat că in direcția aleasă era Odobeștiul. Am plecat la drum și după două pasarele urcate cu greu și entuziasmul coborarii încă mai eram curioși de ce ne rezervă drumul. Curiozitate puțin „oprită” de însemnul că intrăm pe raza Odobeștiului, și cum atunci știam doar de „doi-doi Odobești” ca fiind „casa de nebuni” am cam micșorat viteza :D Asta pană am observat undeva în zare un bloc pe stanga, moment cand au început și glumele pe seama „casei” și speriați oarecum de gandul că nu știm peste cine dăm pe acolo, ne-am găsit motiv să ne întoarcem :) Era doar centrul Unirea… au fost momente, au rămas amintiri :) P.S.: Mulțumesc pentru spațiul acordat !
Cea mai „faina” amintire a mea nu este doar o intamplare anume cu bicicleta. Intreaga copilarie si adolescenta pe bicicleta reprezinta o amintire superba, ca un serial cu mai multe episoade.
Momentele in care cutreieram dealurile, padurile, orasul dintr-un capat in altul, in care bicicleta era doar un mijloc de transport sau momentul insusi de relaxare, ma fac sa oftez cu nostalgie si sa ma umplu, pentru o clipa, de inocenta copilului din mine.
Cu toate acestea, rascrucea majoratului m-a gasit cu o dorinta nebuna de a renunta la 2 roti in favoarea celor 4 ale Daciei parintilor. Treceam intr-o alta era, in care s-a nascut o noua dragoste pentru natura tarii vazuta din spatele parbrizului. Si au fost si acelea momente frumoase, insa, dupa ani, in care automobilul a servit atat la plimbari cat si la naveta zilnica la serviciu prin trafic sufocant, instant s-a trezit din nou in mine acea dorinta arzatoare de a vedea mediul inconjurator la viteza de croaziera pe 2 roti. Cu bicicleta poti vedea lucruri pe care de cele mai multe ori din masina le treci cu vederea. Cu bicicleta poti ajunge in locuri in care nici cele mai „dihanii” masini de teren nu pot visa ca pot calca cu rotile.
Si totusi, ca sa nu deviez prea mult de la subiect, o amintire puternica, desi nu prea amuzanta la momentul respectiv, a fost …. un accident.
Fiind la tara, in vacanta de vara, dupa o zi in care plouase destul de mult, imediat ce norii au trecut, am incalecat in sa si m-am dus in capatul de sus al satului. Acesta, fiind un sat in deal, toata soseaua era o panta lunga si continua. Prin urmare, mi-am dat drumul de sus, si profitand ca soseaua era libera, cel putin in acel moment, nu m-am lasat pana nu am prins o viteza destul de mare.
Brusc, dupa o curba, am vazut in fata mea si la mica distanta o caruta si o „mamaie” care o depasea.
Deoarece din fata venea o masina si calculand eu fugitiv ca nu am timp si loc sa depasesc prin exterior pe babuta, insa crezand ca am loc destul printre babuta si caruta, in fractiunea de secunda obligatorie pentru luarea unei decizii, nu am ezitat … dupa care am regretat. Am intors-o pe babuta cu „rotile” in sus, iar eu m-am ales cu genunchii si pantalonii rupti, o sperietura zdravana si cuvinte de duh ce nu pot fi reproduse aici.
Din fericire, nici unul dintre noi nu a patit nimic grav, insa am auzit, in zilele urmatoare, ca babuta se vaita prin sat ca am vrut sa o omor.
Cea mai faină amintire pe care-o am cu bicicleta e de acum câţiva ani, de prin Bicaz, când am mers cu-n prieten. La întoarcere ne-a prins o ploaie nasoală. Am dat de troiţă pe drum şi, având grijă de copilaşi, am adăpostit bicicletele. Noi n-am mai încăput, aşa c-am stat să le sprijinim.
cea mai minunata amintire (si POVESTE, in acelasi timp), mi se pare, de departe, evenimentul: https://www.facebook.com/events/139883962879005/
„L-am intrebat ce isi doreste cel mai mult. Mi-a raspuns…”O bicicleta”. i-am dat-o pe a mea sa se plimbe si m -a intrebat…cum nu te temi ca ti-o fur?Am ras amandoi. S-a plimbat o ora pe strazile din cartier iar acum eroul meu ma numeste…”prietenul meu” Va pot spune doar atat daca vrei increderea cuiva trebuie sa o oferi pe a ta intai. ” (Andrei Antip)
dincolo de fapta in sine (copilul a primit o bicicleta si a si fost luat la o plimbare!), pentru mine a inceput legatura cu lumea biciclistilor si, fara sa exagerez, fara cuvinte mari, o noua viata: mai multa miscare, prieteni, veselie… si toate celelalte amintiri frumoase care au urmat…
ref „scuze”: nu-i nimic, ma asteptam sa fie intai verificat… chiar ma bucur, in felul asta sunt sigura c-o sa-l citesti… (e putin deranjant, insa, felul in care anunti)
Textul în care anunţ că trebuie să aştepţi aprobarea e scris acum foarte mult timp, când eram mai necopt la minte. Mulţumesc pentru că mi-ai amintit de el. Îl modific. :D
Cea mai faina amintire pe care o am cu o bicileta…. nu e greu deloc, chiar daca a fost acum multi ani, in ziua in care tata m-a invatat sa pedalez pe semicursiera lui :) Aveam cam 5-6 ani, inca nu eram la scoala. In Saligny, pe ulita prafuita si incalzita de soare, in vacanta la mamaie, eu ma chinuiam sa imi tin echilibrul pe bicileta galbena ( din categoria ” si bicileta era galbena… :) ) a tatalui meu, o semicursiera mare, cu roti subtiri si ghidon cu coarne intoarse, care ma fascina. O pandeam demult, pe balconul apartamentului si ma uitam cu jind si admiratie dupa tata cand pleca dimineata la serviciu cu ea. Imi aduc atat de bine ziua aia, incat pot sa simt si mirosul salcamilor infloriti. Fiind mica pentru o bicileta asa de mare, imi era destul de greu sa imi sincronizez miscarile, mai ales ca era prima data cand ma urcam pe o bicileta; asa ca tata, mergea in spatele meu, tinandu- ma de sa…. rotitele mele ajutatoare :) Mi se umplea sufletul de bucurie cand reuseam sa inaintez cativa metri… simteam ca daca stii sa mergi pe bicileta, esti liber… poti sa cutreieri dealurile si ulitele cat te tin picioarele! De fiecare data priveam cu coada ochiului in stanga mea, sa vad umbra tatalui meu, cu mana intinsa spre sa si ma simteam in siguranta. Dupa cateva incercari, am reusit sa imi tin echilibrul, asa ca tata a dat drumul seiei, lasandu-ma sa „imi iau zborul” si sa invat sa merg pe bicileta fara frica. Privind in stanga, mi-am dat seama ca merg singura, ca umbra tatalui nu mai e si m-am bucurat, dar in acelasi timp m-am panicat si am tras de ghidon stanga, oprindu-ma in poarta vecinului nostru, cu tot cu semicursiera galbena…… am inceput sa radem amandoi. Tata a venit si mi-a spus : ” vezi tata ca poti si singura? Mergeai singurica de cateva minute! ” M-am urcat din nou pe bicicleta mare, incurajata de tata si dupa mici ezitari, am invatat sa merg singura. E una dintre cele mai frumoase amintiri din copilarie…. ziua in care tata m-a invatat sa pedalez!
Este o poveste lunga, la fel cum a fost si drumul cu bicileta, cu cea mai placuta amintere pe bicileta pe care o am si am sa incerc sa o scurtez cat pot in acest paragraf. Se intampla acum destul de multi ani, pe vremea cand doar intrasem la liceu, mai exact in vara anului 2004. In acea vara am luat capacitatea iar cadoul pe care parintii mi l-au facut a fost o bicicleta mountenbike. Eram super fericit deoarce imi doream de mult o bicla, mai ales ca prietenul meu cel mai bun avea de ceva timp si vroiam sa ne plimbam impreuna. El era si inca mai e din Bucuresti, asa ca intalnirile noastre erau adesea doar la tara la Suditi, la 18km de Slobozia (Ialomita). Fiind de aceeasi varsta si el a avut capacitatea si a promovat asa ca vara ne astepta sa strabatem drumurile in lung si-n lat pe bicicleta.
Intr-o zi, cand eram noi pe la tara, am auzit un zvon ca se plateste bine munca de spicuit intr-un sat vecin Movila, undeva aproape de Tandarei. Cum aveam nevoie de bani pentru tunninguri de biciclete (deja aveam kilometraj, faruri cu becuri cu halogen, stopuri etc, intotdeauna mai era loc de alte gadgeturi pentru bicicleta) am hotarat sa mergem si noi la spicuit, sau asa credeam ca o sa ajungem.
Zis si facut, a doua zi dis de dimineata eram amandoi in fata curti gata de plecare, inarmati doar cu niste papuci de guma fiecare, niste tricouri si pantaloni jerpeliti, asa ca pentru spicuit. Am urmat drumul de la Suditi pana la Movila, lung de vreo cativa km, vreo 20. Cum toate plecarile la munca de camp se fac in general foarte dimineata, evident ca noi am ajuns mai tarziu decat trebuia si nu am gasit nici un tractor si nici un recrutor pentru spicuit si astfel am fost foarte dezamagiti. Am oprit la femeie la poarta sa intrebam ce ne interesa, am mancat niste mere si din vorba in vorba ne-am hotarat sa mergem pana la un prieten din Fetesti si eventual pe malul Borcei.
Asa ca aventura continua si am plecat, nu spre casa si spre Fetesti, unde speram sa ne vedem cu tovarasul nostru si eventual sa mergem si la scaldat in Dunare. Drumul de la Moliva la Fetesti e de vreo 35-40km si destul de bun, proaspat asfaltat.
Am uitat probabil sa precizez ca era o zi torida de vara, exact nerecomandata plimbarii cu bicicleta datorita caniculei. Am urmat si drumul pana la Fetesti si, ca toate sa mearga dandoasele, evident acolo nu am dat de tovarasul nostru care era plecat din localitate si sa mergem singuri la scaldat nu aveam chef, dar un lucru ne-a „luminat” mintea cu o idee nesabuita la vazul autostrazii Fetesti-Cernavoda (pe vremea aceea autostrada soarelui era doar un plan, iar portiunea Cernavoda-Fetesti era facuta doar din placi de beton). Eu, avand un frate cu 7 ani mai mare, care e stabilit in Constanta inca din vremuri inaintea intamplarii expuse, am hotarat sa-i facem o vizita ca doar ce mai e pana la Constanta, doar vreo 70km :). Ne-am inbarbatat, ne-am alimentat cu niste apa din Fetesti intr-o sticla gasita pe jos caci eram rupti de sete avand in vedere arsita de afara.
Zis si facut am urmat drumul pana la Constanta, la fratele meu. Tot traseul de la Suditi la Constanta care are in jur de 120km, l-am parcurs in aproximativ 9 ore de pedalat.
Seara am ajuns epuizati, estenuati la fratele meu care pe vremea aceea statea la caminul IMC din Constanta. Am lasat biciclete la intrarea in camin la receptie, am explicat doamnei de la receptie cine suntem si ce vrem, care ne-a privit cu niste ochi mari si nu-i venea sa creada. Aratam in ultimul hal, cu niste tricouri unde si jerpelite, in papuci de guma intr-un oras civilizat al Romaniei.
O alta faza amuzanta a fost sosirea lui fratemiu de la munca, cand, la intrarea in camin, receptionerea l-a rugat sa ne zica sa mutam bicicletele din dreptul scarilor iar fratemiu a facut o fata plina de uimire si spunandu-i ca nu sunt ale lui si ca la el nu a venit nimeni (nestiind isprava noastra cum de altfel nimeni nu a stiut ce am facut si unde eram). A urcat si cand ne-a vazut nu i-a venit sa creada ochilor, noi dormeam ca p…orci in pat franti de pe drum.
Am petrecut 2 zile la fratele meu, am facut plaja, am fost la el la munca, ne-am simtit bine. Pentru plimbarile prin oras am folosit niste haine de la el ca sa nu ne mai facem de ras.
Datorita experientei de drum la dus, am hotarat sa ne intoarcem tot cu bicicletele ca este mai palpitant cu toate ca fratemiu a insistat sa ne plateasca trenul. Totul pana aici pare sa fie o experienta foarte frumoasa si placuta pentru noi, numai ca, asa cum am precizat mai sus, de plecarea noastra nu a stiut nimeni, iar cei de acasa erau terminati sufletesti si nu-si gaseau linistea.
In aceasta perioada am fost declarati disparuti la politia din Tandarei si toata lumea din Suditi de cauta disperata prin santuri, paduri si oriunde isi imaginau ca ma putut disparea; aveau scenarii de groaza in cap cum ca ne-ar fi talharit cineva, ne-ar fi ucis. Intr-un cuvant familiile noastre erau distruse si se asteptau la ce era mai urat.
Ajunsi acasa, noi am intrat detasati in curte, fara sa ne gandim vrun pic la cat de agitata era lumea si din ce cauza anume. Mamele ne-au sarit in brate plangand si ne-au marturisit ca nu se mai asteptau sa ne vada in viata. A fost ceva emotional care pe moment m-a facut sa-mi dea lacrimile. Ne-am cerut scuze parintilor, s-a renuntat la anuntul de disparitie de la politie si totul s-a incheiat cu o amintire foarte frumoasa. Este practic aventura vietii mele pana acum.
Cea mai faina amintire pe bicicleta? …greu de spus
Au fost multe…prima data cand am reusit sa-mi tin echilibrul in sa, primul sarut in timp ce pedalam, prima oara cand a miscat bebe in burtica si ma aflam pe bicicleta, sau poate prima plimbare alaturi de micuta mea la o cursa, cine ajungea prima la un copac.
Dar cu siguranta cea mai faina amintire pe bicicleta este de pe vremea cand aveam vreo 10 ani , eram la tara, pe un harb de bicla cand m-am dus pana intr-un sat vecin trimisa de bunica , cu doua gaini vii legate de portbagaj si cu un carucior atasat in care se afla o butelie goala.
Vai de capul meu ce chin am tras pe drumul de tara ba pietruit , ba plin de gropi si praf…am fost de rasul lumii, toata lumea de pe ulita se uita la mine si radea cum faceam eu slalom printre gropi si pietre mari intorcand capul mereu sa vad ce mai fac gainiile, daca n-a scapat vreuna si daca butelia mai era la locul ei. Ba chiar cand eram aproape de destinatie un caine s-a dat la gainile mele vrand sa apuce una, atunci m-am speriat, am pedalat tare si pana la urma am cazut. Si acum mai am o cicatrice in genuchi de la acea cazatura.
Era in fiecare zi asa, cam pe la asfintit cand puteam pedala cu ochii inchisi, inchisi spre interiorul meu de copil fantastic, cand pedalam fara maini si fugaream soarele dupa fiecare deal sau munte pentru a prelungi momentul acela si pentru ai da si mai multa libertate viselor, care copil fiind intreceau realitatea prin care-mi purtam bicibleta. Doar ea era deschisa la imprejur la drumul ala poleit de asfintit pierdut intr-un camp nesfarsit de la marginea cartierului.
Era asa in fiecare zi.
Povestea mea: e de demult……oho, mai bine de 30 de ani ! Eram tineri, eram nebuni dar….aveam biciclete: TOHAN. Mai exact in august – 23, anul 1984, dupa nelipsita defilare, ca sa putem ajunge din Giurgiu in Prahova(la parintii mei) eu impreuna cu sotul meu ar fi trebuit sa ne trezim pe la ora 3 sa putem prinde trenul de 4 spre Bucuresti. Trezitul de dimineata era o problema si pe vremurile acelea (fara net si face book) asa ca am ratat si trezira si trenul bineinteles. Solutia ? Nebuneasca dar unica: bicicletele TOHAN, de care eram tare mandrii.
Si am plecat….Pe drum: copiii pe marginea soselei ne cereau GUMI-GUMI si erau tare dezamagiti cand le raspundeam in romaneste ca si noi ne dorim GUMI-GUMI, pe la jumatatea distantei Giurgiu-Bucuresti cand am oprit sa ne facem un buget al timpului, cineva dintr-o masina i-a strigat sotului meu: Du-o ma in padure ! (bineinteles ca l-am criticat ca lui nici nu-i venise ideea asta pana atunci); in Bucuresti eu nu cunosteam decat traseul lui 82 sa ajung la Baneasa, si in fata la cinema SCALA, un MILITIAN amabil m-a oprit si mi-a aratat pe un stalp un cerc in interiorul caruia era desenat un biclist – nu stiam ce inseamna, asa ca mi-a explicat tov. militian: „daca nu dispareti mai repede va amendez”, asa ca …am disparut, pe strazile laterale pe unde nu cunosteam drumul, dar totusi , mai greu, am ajuns la Baneasa, unde un alt MILTIAN la fel de amabil ne-a spus: nu aveti voie pe sosea ca trebuie sa treaca coloana oficiala, asa ca pana la Otopeni am mers pe trotuar, adica pe dalele din ciment de parca erau rotile bicicletelor patrate. Dar am trecut si de Otopeni, si pe sosea, pana in seara, am ajuns la parinti in Prahova.
Dupa o zi de relaxare, am pornit-o pe drumul de intoarecere, dar acum aveam antrenament acum, asa ca ne-am permis o escala la Snagov(la un mic si o bere) si una in Bucuresti(la un nechezol).
Problema cea mare a fost acasa: cand am povestit prietenilor aventura s-au conturat doua concluzii: ori mintim, ori suntem nebuni !
FRUMOASA NEBUNIE !!
Poveste cu sad-end. Totul a început când eram în febra pregătirilor pentru Bac. Un vecin, care lucrează la aproximativ 5 kilometri de satul în care locuim, m-a rugat să îî imprumut, până la începutul vacanței, bicicleta mea, a lui având o defecțiune pe care n-o putea repara din lipsa banilor. Dorind să-l ajut, am acceptat fără să pun nicio întrebare. Trec zilele, trece și Bacul, vine vacanța. Dornic de plimbare, merg să-mi recuperez bicicleta. Zis și făcut. Ajung la nea Mihai acasă, strig de două ori, primesc răspuns și aflu, șocat, că bicicleta mea are pană de aproximativ 2 săptămâni, el folosind-o pe a altui vecin. Nicio problemă, îi zic, mai aștept, că doar n-o fi un capăt de țară. Problema însă nu și-a găsit rezolvare nici în săptămâna următoare, dar vecinul, din lipsă de soluții mi-a oferit-o pe a celuilalt vecin pentru a mă plimba. Iunie a trecut, iulie la fel, a venit august. Același răspuns: n-am avut bani să cumpăr cameră. Accept, pentru a doua oară, să mă plimb cu o altă bicicletă decât a mea. Și așa am ajuns la mijlocul lui septembrie, după o vară atât de frumoasă, fără bicicletă. Am, în schimb posibilitatea să o cer pe cea a vecinului-vecinului, dacă vreau să mă plimb, așa cum am făcut și când am ajuns la Focșani, mai mult pentru a-i compensa lispa bicicletei mele, care la anul și-ar serba majoratul.
Cea mai frumoasa amintire cu o bicicleta este cea legata de vointa mea de a invata sa merg pe una. La mine nu a functionat metoda sa ma invete mama sau tata. Am reusit sa invat de unul singur, pe la 5-6 ani, in fata blocului pe o panta usor inclinata (o intrare intr-o scara de bloc). Am luat bicicleta surorii mele pe care daca ma urcam reuseam sa ajung si cu talpile pe asfalt. Metoda prin care am invatat a fost simpla: ma urcam pe acea panta si pe urma lasam bicicleta sa mearga la vale eu incercand sa-mi pastrez echilibrul. In cazul in care simteam ca voi cadea puneam picioarele jos si o luam de la capat. Asta pana cand la o tura am inceput sa virez si sa pedalez. A fost o surpriza nu doar pentru ai mei dar si pentru vecini intrucat eram singurul copil de varsta mea care invatase sa mearga pe o bicicleta pe 2 roti. „Mari merge pe bicicleta” i-a spus una din vecine mamei mele. „Cum, ca Mihaita al meu e mai mare si nu a invatat inca sa mearga pe una!?”, un alt vecin. E o amintire cu atat mai frumoasa cu cat imi aduc aminte si acum impreuna cu ai mei de ea.
Huh, e puţin greu, dar hai s-o facem. Am o mulţime de amintiri cu bicicleta, gen de câte ori era să mă lovească maşina… sau cum mergeam câte 3 pe bicicletă… sau cum mergeam cu rolele pe cadrul bicicletei… sau cum am căzut în cap cu bicicleta peste mine deoarece aveam viteză şi am apăsat ambele frâne în acelaşi timp… însă consider că cea mai memorabilă este următoarea.
Este chiar… una dintre primele amintiri cu bicicleta – şi anume, când am învâţat să merg pe bicicletă. Cred că aveam undeva pe la 6-7 ani şi aveam o bicicletă micuţă şi cu roţi ajutătoare. Într-o zi, a zis taică-meu că să mă înveţe să merg fără roţile ajutătoare. Aşa că am mers într-un loc unde asfaltul era perfect şi am început. Amintirea în capul meu, este foarte epică. În sensul că a fost un sentiment de nedescris. Tatăl meu mă ţinea de şa şi alerga în spatele meu împreună cu ceilalţi copii din zonă – vreo 5-10 copii. După câteva ture de genul ăsta, mi-a dat drumu’ într-un final şi acel moment s-a imprimat în memoria mea – eu mergând singur, tatăl meu în spate zâmbind larg, în timp ce ceilalţi copii se bucurau pentru mine şi „se manifestau” (zâmbeau, aplaudau, tipau). A fost un moment pe care nu-l voi uita niciodată :).
Cand eram mici, eu si fratele meu ne-am gandit ne sa facem bicicleta de camera :)
cea mai potrivita pentru operatiunea asta ni s-a parut bicicleta bunicii, asa ca am pus la cale planul. Aveam doua variante: sa-i lasam rotile si s-o suspendam de ceva (ce bine ar fi fost daca alegeam varianta asta!), sau sa-i scoatem rotile si sa o punem pe doi butuci :)
dupa indelungi framantari am ales cea mai ”simpla” varianta si ne-am apucat sa-i scoatem rotile. Din pacate, am constatat ca lantul era direct dependent de roata din spate, asa ca l-am scos si pe el din schema.
Odata ajunsi in acest stadiu avansat, ne-am ocupat de fixarea ei. Sarme, cuie, scotch, mix din faina si apa (lipici home made in copilarie), niste lemne mai mari in lateral.. Am testat cam tot ce aveam la indemana. Sincer, ne cam tenta si aparatul de sudura :)))) dar era tata acasa, slava domnului!
Intr-un final, a venit bunica de pe la camp si a gasit o gloata de copii in curte, magazia imprastiata prin curte si bicicleta atent disecata: roti, cadru, sa, pedale, portbagaj, butuc, etc.
Noi ne-am dat seama din timp ca n-am facut o treaba buna, asa ca am pus din loc in loc cate un smoc de iarba si flori, sperand s-o inbunam pe mamaie :) eu eram cea mai mica, asa ca am scapat cel mai usor :)
Mi se pare o super initiativa. Sper sa ai povesti minunate despre biciclete si sa oferi mai multe decat ti-ai propus. :)
Salutare,
Voiam doar să-ți spun că am șters adresa URL din dreptul comentariului tău, că nu cred că te cheamă „Despre biciclete”, iar tehnica asta SEO mi se pare penibilă, mai ales pentru un brand ca Veloteca.