De vreo 13 ani încoace se organizează în Sectorul 1 din Bucureşti o competiţie sportivă care se cheamă Cupa 1. Pe scurt, Asociaţia Sport pentru Viaţă, împreună cu Andrei Chiliman – primarul Sectorului 1, s-au gândit că n-ar strica o competiţie în care elevii din şcolile şi liceele din Sectorul 1 să se întreacă la atletism, baschet, handbal, volei și fotbal. Şi pentru că şi eu am făcut educaţie fizică în şcoală, m-au rugat să-mi dau cu părerea despre sistem şi să scriu să scriu ce-aş schimba, că poate or citi şi profesorii de educaţie fizică (din Sectorul 1 sau nu) şi-şi vor schimba puţin atitudinea.
Am stat şi m-am tot gândit la cum aş putea să încep, că într-un sistem în care elevul e mult mai atras de calculator decât de sport, ai putea să-i aduci şi dragoni îmbrăcaţi în atleţi la orele de educaţie fizică şi s-ar putea să nu mişte vreun deget ca să vină în sală, deci schimbările sunt bune, numai că trebuie să aibă şi cine să se bucure de ele.
Totuşi, cred că cel mai mult aş munci la a-i face pe profesori să fie prieteni cu elevii. I-aş învăţa să treacă de bariera profesor-elev, să treacă de stadiul ăla în care au impresia că meseria îi obligă să vină la sală şi să fugărească nişte copii şi, în schimb, i-aş determina să desfăşoare ora activ alături de ei, nu doar prin a-i supraveghea şi a le da indicaţii. I-aş învăţa să alerge cu copiii şi să iasă cu ei la diverse activităţi sportive în timpul liber. Ironia face că în liceul meu turele de pedalat la care participau elevii se făceau cu profesorul de mate, nu cu cel de sport.
Aş mai încerca să fac un schimb de contacte între profesorii de sport şi cluburile sportive din fiecare oraş. Adică dacă eu, ca elev, mă duc la profesorul de sport şi-i spun că vreau să fac nu ştiu, freesbee, el să mă pună în legătură cu cine trebuie ca să pot face asta profesionist. Mi se pare că mulţi elevi nu se apucă de sport de performanţă pentru că n-au părinţii timp să caute un loc în care să se poată desfăşura.
Eu m-am apucat de atletism pentru că a venit un antrenor la noi la şcoală în timpul orei de educaţie fizică şi, după ce am dat câteva ture de teren, mi-a zis că par să mă pricep şi că ar fi fain să merg la sală, să mai dau câteva ture şi pe-acolo. Dacă n-ar fi fost el, probabil nici azi n-aş fi ştiut unde e sala de atletism din Focşani.
În schimb, dacă profesorul meu de sport s-ar fi implicat mai mult, poate m-ar fi trimis direct acolo, înainte să vină antrenorul de atletism să vadă cum ne mişcăm.
Şi o ultimă schimbare de pe listă (ca să nu ne lungim prea mult): aş face un program prin care i-aş învăţa în fiecare lună pe elevi câte un sport nou. Adică le-aş arăta bazele câte unui sport nou la fiecare început de lună, că eu mă săturasem la un moment dat de fotbal, baschet şi handbal în şcoală.
Foarte interesant la Cupa 1 este că organizatorii tot încearcă să apropie părinţii, copiii şi profesorii unii de ceilalţi. Spre exemplu, ieri s-a disputat un meci de fotbal foarte fain între profesorii de sport din Sectorul 1 şi părinţii copiilor înscrişi la Cupa 1. Păi ce, numai elevii să se joace? :))
Apropo, tu ce schimbări ai aduce sportului din şcoli?
Și eu am avut parte de experiențe ciudate cu educația fizică în liceu. Aveam o profesoară care se agita al naiba de mult pentru nimic (în mare parte zbiera doar ca să se simtă bine) și când nu zbiera bârfea cu fetele. Și avea pretenția să venim îmbrăcați adecvat, însă ea era mereu în blugi.
Până la urmă, profesorul este (sau ar trebui să fie) acel model de urmat, iar în cazul în care nu ai ce să urmezi, nici nu îndrăznești să experimentezi pentru că la o vârstă fragedă nu prea avem capacitatea de a găsi singuri oportunitățile.
Aşa nu-mi plac mie ăştia care încearcă să te oblige să faci ceva în timp ce ei nu fac asta, de nici nu ştiu cum să-ţi povestesc. E ca şi cum ai fi un fumător notoriu şi, cu ţigara în gură, i-ai explica copilului tău că e greşit să fumeze. Ha ha.
La treaba cu „un sport în fiecare lună” m-am gândit și eu. Cred că problema cea mai mare e că nu sunt bani, bineînțeles, pentru materiale și nici spații adecvate. Mie, de exemplu, nu-mi plăcea să fac sport iarna la școală pentru că era frig. Au construit o „super” sală de sport care nu avea un sistem de încălzire ca lumea. Nu mai spun că dușurile nu funcționează niciodată, unele cabine de schimb erau închise sub nu-știu-ce pretexte aiurea etc. Cât despre profesori, numai de bine! Sunt atâția ieșiți de pe băncile facultăților care nu au un loc de muncă pentru că niște bătrâni incapabili nu vor să-și lase scaunul din biroul amenajat din fondurile europene sau ale școlii (cafetieră, LCD-uri, duș funcțional – nici măcar nu se spală acolo, canapea de la Ikea). Avem probleme mari în ceea ce privește sportul în școli.
Într-adevăr, majoritatea profesorilor n-au ce căuta acolo. Să lase generaţiile tinere să vină din urmă cu idei noi. :D
Se poate face ceva ca profesorul sa nu se mai uite la fundul elevelor in timp ce baietii isi rup picioarele la fotbal ?:))
Da, îl schimbi. :))
Cel mai important lucru: să existe condiții pentru ca elevii să facă sport. Nu într-o sală fără încalzire, cu pereții acoperiți de igrasie, unde nu există dușuri sau vestiar unde să te schimbi.
Da, da, bună observaţie. Mulţumesc! E trist că încă mai există astfel de săli în ţara noastră.
Mai există şi şcoli fără sală de sport şi săli de sport „performante” în comune cu şcoli ca vai de lume….
Sunt sigur că încă mai există şcoli în oraşe în care sala de sport e de fapt o sală de clasă din care au scos toate băncile.