Compară-te cu alţii! Trage concluzii!

De multe ori suntem noi înşine atât de importanţi încât uităm de ceilalţi. Şi nu vorbesc neapărat de comparaţii. Uiţi total de cei din jurul tău, ca şi cum tu ai fi singurul supravieţuitor al planetei. Şi eşti atât de mândru de isprava ta, încât ai impresia că tot ceea faci este bine. Tu eşti cel mai cel, tu meriţi toate laudele, iar nimeni n-are voie să-ţi atragă atenţia în privinţa asta.

Am ajuns la concluzia că e bine, uneori, să ne comparăm cu alţii. Eu, ca şi mulţi alţii, mi-am dorit să excelez în orice. Voiam să fiu mereu cel mai tare în ceea ce fac. Mă rog, cu unele excepţii: la şcoală nu vreau să fiu nici primul, nici ultimul. Vreau să fiu mediocru, că acolo nu te bagă mai nimeni în seamă. În sensul că nu te obligă nimeni să mergi la olimpiade şi dacă se întâmplă să mai iei câte o notă proastă, n-o să-ţi spună niciodată, nimeni cât e dezamăgit de tine la lucrarea asta.

Revenind, din dorinţa de a fi primul în orice domeniu, am simţit nevoia de a-i studia pe ceilalţi. Am început prin a le vedea reacţiile la anumiţi stimuli, prin a le găsi, nu cheia, ci motivul succesului. Încercând din răsputeri să-i egalez sau, de ce nu, să-i întrec.

Am stat eu şi-am cugetat la ceea ce noi numim comparaţie, până am ajuns să mă compar şi cu cei mai mici decât mine. Probabil întrebaţi „de ce?”. Credeţi-mă că de multe ori de la ei avem cel mai mult de învăţat. O să vezi că dacă încerci să combini ce-ai învăţat de la ăia buni cu ce ştiau ăia mai puţin buni, ai să ai succes.Dar pentru că nu vorbim despre metode de suces în viaţă, am să revin la articolul meu.

Cum spuneam, am ajuns să mă compar cu cei mai mici. Atât de mici încât, uneori, ajungeam să mă gândesc la cei neputincioşi, cu slabe şanse de reuşită. Am ajuns la copiii care au SIDA. Săracii, unii dintre ei, n-au nicio vină pentru că s-au îmbolnăvit şi, ştiind că mai au doar câţiva ani de trăit, probabil, încearcă să facă tot posibilul să se bucure de viaţă la maxim.

M-am gândit ce i-aş răspunde eu, la 16 ani, unui copil de 10 ani care îmi spune: „Uite, eu mai am 6 ani de trăit. Spune-mi şi mie ce-aş putea să fac în aceşti şase ani pentru a avea o viaţă fericită”. La faza asta m-am blocat. Am rămas, şi incă mai sunt, fără glas sau putere de gândire. Ce i-aş putea spune eu copilului ăluia, când habar n-am ce vrea să se facă în viaţă, când sunt conştient că n-o să aibă o viaţă prea fericită şi când aflu că n-are posibilităţi financiare prea bune (presupunând că este la un centru dedicat copiilor orfani bolnavi de SIDA) ca să poată .. nu ştiu .. să facă ceva cu viaţa lui înainte de a-şi termina zilele.

Vă spun sigur că după o cugetare din asta, nu-ţi mai trebuie nimic. Nu-ţi mai înjuri părinţii că nu-ţi iau laptop, nu mai vrei bani de ţigări în fiecare zi şi începi să-i mulţumeşti lui Dumnezeu că ai locuşorul tău în societate, de care te poţi bucura când vrei. Nu-ţi mai trebuie nici prime de Crăciun, nici ditamai viloiul, nici nu-ştiu-ce maşină, nici nimic.

Voi ce i-aţi răspunde copilului dacă aţi fi în locul meu?

*imagine via