M-am întors în Comuna Cristian. În locul unde, în trecut, am contribuit la construirea unor case pentru familii nevoiașe

Acum 3 ani am fost împreună cu o mână de bloggeri în comuna Cristian, din județul Brașov. Acolo, alături de voluntari ai Fundației Vodafone România, am ajutat la construirea unor case pentru câteva familii nevoiașe. Așa am învățat să folosesc șurubelnița electrică și așa am văzut o parte din procesul de izolare a unei case, lucru care mi-a oferit o satisfacție dublă: în primul rând pentru că am reușit să ajut pe cineva cu forța mea de muncă (chiar dacă nu aveam foarte multe cunoștințe în domeniu), apoi pentru că am învățat câteva lucruri noi. Care, la un moment dat, sigur îmi vor fi de folos.

Din păcate, n-am apucat să mă întorc la Cristian în acel an, ca să văd cum arată casele în stadiul lor final, ci am rămas cu amintirea lor în stadiul de „aproape gata” și cu bucuria că am putut ajuta și că am putut lucra cot la cot cu voluntarii, dar și cu familiile beneficiare.

Acum câteva luni, în cadrul unui proiect desfășurat tot prin intermediul Fundației Vodafone România, m-am întors la Cristian, unde am stat de vorbă cu câteva dintre familiile care au beneficiat de acest proiect și care acum duc o viață cât se poate de normală.

Așa cum spuneau și Lucian și Andrei de la Diaconia, singurul lucru care stătea în calea acestor familii pentru a se putea dezvolta era lipsa unei locuințe. În cazul acestor familii, banii pe care trebuiau să-i dea pe chirie reprezentau suma de care mai aveau nevoie pentru a le putea oferi o viață normală copiilor lor. Cu ajutorul Fundației Vodafone România și a echipei Diaconia, li s-a dat o nouă șansă la normalitate.

Mă bucur că am fost și eu unul dintre cei care au contribuit la instalarea acestei normalități și că, cel puțin pentru mine, proiectul de construire a caselor a avut și o a doua parte. Una în care am cunoscut mai bine familiile beneficiare, am înțeles cât de mult le-a ajutat efortul depus de acei voluntari în urmă cu trei ani și am văzut, în ochii copiilor lor, acea bucurie pe care orice copil ar trebui s-o aibă. Acel zâmbet normal, lipsit de grijile părinților sau de stresul că nu au un loc al lor, căruia să-i spună „acasă”.