Cum să-ţi faci norocul cu mâna ta
Ţie ce-ţi trebuie ca să-ţi treacă supărarea pe un magazin online?
Manafu a publicat acum ceva timp situaţia Twitter-ului din România în luna februarie. Ataşez mai jos imaginea ca să înţelegeţi mai bine.
Practic, au fost 14.112 persoane în România care au trimis mai mult de un tweet şi 4.883 care au trimis mai mult de 15 tweet-uri în luna februarie a anului 2013. Numărul acesta m-a pus puţin pe gânduri. Pe mine mă urmăresc acum 1482 de persoane şi am început să mă întreb cam câte dintre ele fac parte din acel „Heavy users”, cu mai mult de 15 tweet-uri pe lună. Bineînţeles, ar putea fi şi oameni care nu prea scriu pe Twitter, dar urmăresc tot ce mişcă, dar este atât de mică probabilitatea să faci asta (că parcă-ţi mai vine din când în când se te mai bagi în câte-o discuţie), încât categoria asta este de neglijat.
Aşa am hotărât să văd câte persoane din cele 1482 dau click pe link-urile pe care le pun eu pe Twitter. Din punctul meu de vedere, unul dintre cele mai importante lucruri pe care le poate oferi Twitter-ul (pe lângă brandingul personal şi, dacă vreţi, glumele la care alegem să luăm parte) este traficul. Iar lucrul ăsta mi-a fost confirmat de studiul făcut de Chinezu, la sfârşitul lui martie.
Ştiam de mult că bit.ly, ca orice site de link shortening, contorizează numărul de accesări ale link-ului şi, pentru că Tweetdeck-ul îmi permitea, am început să trimit link-urile pe Twitter folosind bit.ly-ul.
Concluziile?
O medie de 10 click-uri pe link în ultimele două săptămâni (asta înainte să primesc RT-uri). E puţin, într-adevăr, dar măcar ştiu că sunt 10 oameni care se uită la ce trimit eu acolo.
Acum întrebările pe care mi le pun au legătură cu calitatea şi interesul oamenilor care mă urmăresc. Trebuie să văd câţi dintre ei sunt într-adevăr activi pe Twitter şi cum fac să crească, pe lângă numărul de followeri, numărul de oameni interesaţi de ceea ce trimit eu.
Oricum, deşi pare pe moarte, nu cred că Twitter-ul este un tool de neglijat. Ţie câţi oameni îţi dau click pe link-urile pe care le trimiţi pe Twitter?
6 Comments
Eu am avut parte doar de o scurtă perioadă în care eram cu adevărat impresionat de twitter. Scriam destul de des, dădeam linkuri către articolele publicate pe blog sau către alte articole care credeam eu că ar merita citite şi de ceilalţi, iar oamenii dădeau click. Chiar dacă aveam doar vreo 60 de followeri (momentan am vreo 100-şi-ceva). Ştiu că primeam vizite prin intermediul twitter deoarece aşa-mi spunea toolul de numărat vizite instalat în wp-admin.
Dar parcă în ultima vreme am cam uitat de serviciul ăsta de microblogging. Mai ales de când am văzut că prin facebook mă pot promova aşa cum îmi doresc şi de când m-am prins în nebunia „instagram”. Parcă-i mai uşor să comunic cu cei 34 de followeri de pe IG, decât să scriu pe twitter.
Eu reuşesc să-mi fac timp pentru toate. Pe Twitter sunt nişte cititori, pe Facebook alţii, iar pe Instagram alţii. Te adresezi unui public diferit în funcţie de reţeaua de socializare pe care comunici. Dacă poţi să te împarţi între toate cele 3, ar fi bine s-o faci.
nu stiu cate click-uri sunt pentru ca nu prea urmaresc, am un site care imi preia si da share automat pe twitter si fb si …cam atat.
Şi nu poţi să faci în aşa fel încât link-urile trimise să fie trecute printr-un tool de link shortening ca să vezi şi ce interacţiuni ai?
Procentul calculat de mine, este cam 6%.
Din păcate, se uită ceva esenţial. Ponderea românilor pe Twitter într-o listă, e nesemnificativă.
Twitter e o reţea eminamente internaţională şi dacă pleacă azi toţi românii de pe Twitter, probabil va descoperi cineva accidental asta, peste câteva luni. DACĂ…
Hai să lăsăm orgoliile stupide de naţiune microscopică şi să privim lucrurile cu luciditate:
Românii abia dacă ştiu să bloguiască româneşte. Cât priveşte ponderea bloggerilor români care scriu în Engleză… Ce să mai vorbim?
Mă uit la mine înainte să zic altceva…
Ştiu şi practic Engleza de peste 40 de ani. Câte articole am publicat pe blogul în Engleză?
Nesemnificativ.
Îmi place să cred că o să mă schimb şi o să fac mai mult în direcţia asta.
Am început să văd dincolo de graniţa României. Poate că datorez asta şi celor 4 ani de Grecia, unde am văzut ce înseamnă auto-exilarea într-o enclavă naţională şi naţionalistă…