Despre inspiraţie şi geniu

Vrând-nevrând, m-am lovit zilele astea de o grămadă de articole despre inspiraţie şi geniu. Pornind de la sfaturi despre cum poţi să fii inspirat tot timpul şi terminând cu, dacă-mi permiteţi, condiţia omului de geniu.

Grecii antici, dar şi romanii, aveau o cu totul altă viziune despre geniul unui om, faţă de cea pe care o avem noi acum. Noi când vedem un om sclipitor, spunem că este un geniu, în timp ce ei spuneau că este un om normal şi că duhul geniului îl vizitează pentru câteva momente. Scriitorii şi poeţii celebri pot confirma într-o oarecare măsură acest lucru, pentru că în majoritatea declaraţiilor pe care le oferă şi în care sunt întrebaţi despre inspiraţie, încep să descrie inspiraţia ca pe ceva divin care vine când te aştepţi mai puţin şi care, dacă nu este pusă repede pe o foaie, se supără şi pleacă pentru foarte mult timp. Uneori asemuiesc acest lucru divin cu un pitic imaginar care se plimbă prin lume de la un scriitor la altul, iar dacă îţi oferă o idee pe care tu n-o scrii pe foaie, o păstrează pentru el şi i-o oferă următorului scriitor. Aşa-s geniile, cică, nişte oameni normali privilegiaţi de vizita acestui pitic.

Cu toate acestea, inspiraţia poate fi de mai multe forme, din punctul meu de vedere. Inspirat mă simt şi eu când încep să scriu câte-un articol, deşi nu simt niciun pitic prin preajmă şi nicio forţă divină care să se supere dacă nu profit de ocazie. Oricum, în aceşti 4 ani de blogging am încercat aproape în fiecare zi să-mi dau seama de unde vine inspiraţia. Iar asta fără studii şi fără să-i întreb pe alţii. Pur şi simplu m-am întrebat de unde îmi vine mie inspiraţia şi cam cum aş putea-o educa pentru a profita de ea de cel puţin 10 ori pe zi. N-am reuşit. În schimb, am observat nişte lucruri pe care, momentan, nu ştiu cum să le interpretez.

Când am dat ultima probă de BAC, am zis că aia trebuie să fie cea mai fericită zi din viaţa mea, în primul rând pentru că scăpasem de stres şi în al doilea rând pentru că aveam în jur de 24 de ore pe zi timp de scris pe blog.

Din păcate, lucrurile n-au mers aşa uşor. Nemaifiind împins de la spate de niciun fel de activitate, mintea mea refuza să se concentreze. Practic, ştiind că am atât de mult timp liber, nu mă puteam gândi nici măcar o secundă la un subiect serios de dezbătut pe blog (şi Makavelis, într-un update trimis pe Twitter la ceva timp după ce şi-a dat demisia, zicea cam acelaşi lucru, că prea mult timp liber defavorizează inspiraţia). Atunci mi-am zis că timpul liber nu-mi este benefic, când vine vorba de inspiraţie şi că eu, prin natura mea, pot lucra bine doar dacă ştiu că trebuie să livrez un material până la o anumită oră.

Acum nu s-a schimbat deloc situaţia, pentru că tot acelaşi timp liber îl am, doar că uşor-uşor apar subiecte de dezbătut pe blog şi, dacă stau să mă gândesc, probabil nu m-aş descurca deloc dacă m-aş întoarce la programul plin de activităţi, pentru că mi-s prea comod acum.

În toată ecuaţia asta ar trebui să fie şi motivaţia pe undeva, pentru că inspiraţia şi motivaţia merg mână în mână. Am urmărit ieri speech-ul de 19 minute al lui Dan Pink cu referire la motivaţie. Spunea, printre altele, că Atlassian (o companie australiană de software) le spune inginerilor de câteva ori pe an: „Mergeţi şi lucraţi în următoarele 24 de ore la ce doriţi voi.”, iar de-aici s-au născut cele mai grozave idei de software, pentru că oamenii deşi aveau deadline-ul de 24 de ore, îşi puteau lăsa imaginaţia să zburde cum voiau ei în tot acel timp, iar asta îi inspira atât de mult, încât geniul despre care vorbeam mai sus îşi făcea simţită prezenţa (se numesc zilele FedEx, dacă vrei mai multe informaţii şi a funcţionat atât de bine, încât a produs nişte soluţii software revoluţionare, care probabil astăzi nu ar fi existat).

Google a împrumutat ideea, iar 20% din timpul de lucru al angajaţilor este folosit acum pentru lucra la ce doresc ei. Pur şi simplu îşi îndreaptă atenţia spre orice au ei chef, astfel profitând de inspiraţia datorată programului liber. Astfel, jumătate din ideile cu care se mândreşte astăzi Google (Gmail, Google News etc.) au venit în acele momente în care oamenii făceau ce doreau ei.

Aş mai aminti de ROWE (Results Only Work Environment), un program pus la punct de doi americani şi împrumutat astăzi de zeci de companii din Statele Unite. Pentru angajaţii în programul ROWE, FedEx Days numără vreo 365 de zile pe an. Altfel spus, nu au un program stabilit, se duc la birou când vor ei, dacă vor ei, fără să li se impună foarte multe lucruri, iar minţile lor liniştite produc cele mai tari idei de pe piaţă. Sunt plătiţi dacă termină anumite task-uri până la o anumită dată, fără a conta când lucrează, unde lucrează şi în ce condiţii lucrează. Important e ca ceea ce au de făcut să fie gata atunci când li se cere.

Inspiraţia mea nici nu ştiu unde s-o încadrez. Într-adevăr, cele mai bune articole ale mele le-am scris acum, în vacanţă, când n-aveam nimic de făcut (amintesc aici „19 lucruri pe care le-am învăţat până la 19 ani”, „După 4 ani de liceu, aş spune că…” şi „10 lucruri pe care le-am învăţat în 4 ani de blogging”), dar cred că le-aş fi putut scrie la fel de bine şi dacă aş fi avut foarte puţin timp liber la dispoziţie.

Apropo de inspiraţie, Groparu zicea la Social Media Summer Camp că lui îi trebuie uneori şi două ore pentru a intra in the mood ca să poată face oamenii să râdă cu scrierile lui. Aş înţelege de-aici că tot timpul liber este cel care îţi favorizează inspiraţia, deşi eu abia în vara asta m-am gândit serios la acest lucru.

Oricum, mi-ar plăcea să dezbatem mai mult subiectul. Tu când eşti mai inspirat, atunci când eşti ocupat, sau când ai foarte mult timp liber?

P.S.: Pentru că articolul avea fix 1000 de cuvinte şi voiam să depăşesc această barieră, aş mai adăuga faptul că trebuie să fii un om tare răbdător dacă ai reuşit să citeşti tot textul. :))