Era …

… o zi perfectă de primăvară. Prima zi călduroasă din acel an din câte îşi amintea el… după o iarnă friguroasă şi foarte incărcată din toate punctele de vedere.

Stătuse în casă tot timpul. Nimeni nu-l invita în oraş sau altundeva pentru că îi refuzase de prea multe ori până acum. Toţi îşi pierduseră deja speranţa şi credeau că nu va mai ieşi de acolo. Parcă toţi muşchii de pe corpul lui îşi făcuseră un fel de pact în care şi-au propus ca toată iarna să nu se mişte de la masa de scris decât pentru hrană şi necesităţi. Pentru el, anotimpul rece trecuse într-un an de zile, zăpada o văzuse doar la geam, iar scrierile îi deveneau din ce în ce mai jalnice. Deşi mintea părea cât de cât odihnită, sursa de inspiraţie nu exista, iar creierul refuza să îşi imagineze ceva. Voia să iasă, să admire noul peisaj şi să se bucure de căldura oferită de noul anotimp.

S-a ridicat de la masă. Iniţial s-a simţit de parcă se despărţise de o mare dragoste pentru totdeauna. Ştia că se va întoarce şi va termina cartea. Ştia că totul va fi ok.

A ieşit. Soarele îi obosiră ochii cu primele raze. Dungi lungi şi galbene, strălucitoare i se reflectau frumos pe faţa albă şi, acum, zbârcită. S-a îndreptat, încet spre parc. Îl mai vizitase pâna acum dar păşea cu o anumită teamă. În iarna care tocmai a trecut, scrisul parcă l-a posedat şi l-a făcut să nu se poată exorciza. Acum, o data cu venirea noului anotimp parcă îşi mai pierduse din puterea malefică şi a reuşit să gândească şi pentru sănătatea lui nu numai pentru ce scrie.

A ajuns în parc şi s-a aşezat liniştit pe bancă. Se bucura de aerul curat de primăvară şi se uita, cu drag, la copiii veseli care se jucau în iarba moale, parcă, tocmai renăscută. Era un peisaj perfect. Putea fi descris în sute pagini şi nimeni nu s-ar fi plictisit de descrierea lui. Simţea că acea putere creşte din nou în el şi-l obligă să meargă acasă şi să „povestească” totul hârtiei. Refuză! Se ridică şi pleacă. Intră prin magazine ca să mai piardă vremea şi mai dă câteva ture de parc.

Locuri cândva foarte cunoscute lui îi întâlnesc din nou privirea tristă. Parcă şi-ar fi dorit să vadă vechiul monument alb, îngheţat şi apăsat de zăpada grea, înconjurat de oamenii care aşteptau la rând să facă poze cu el dar era deja prea târziu. Îşi ura munca. Îl ţinuse închis ca într-o vizuină între cei patru pereţi ai camerei. Nopţi pierdute şi texte regândite îi ocupaseră toată iarna fără ca el să-şi fi dat seama. Peisaje superbe îi trecuseră printre degete ca printr-o sită stricată care nu mai prinde nimic.

Viaţa merita trăita dar nu a ştiut s-o aprecieze destul. Ştia că era mai bine să renunţe la o zi de scris pentru a mai privi natura. Astfel, poate, avea şi mai multă inspiraţie iar cărţile erau mai reuşite.

Deşi la început i-a fost greu să se îndepărteze de masa de scris, acum era hotărât să ia o pauză. A zis că pauza va fi de cel puţin de trei luni şi că nu vrea să mai audă de romane până când nu se sfârşeşte primăvara. Era ferm convins că va putea controla forţa care-l apropia de hârtia albă şi că va putea face orice din ea.

A ajuns acasă. Ceva îl atrăgea spre masă. Nu s-a putut abţine şi s-a apropiat. A zis că încă o noapte de scris nu-i strică şi că poate relua îngăduiala de mâine dimineaţă.

A început să scrie şi, încet, încet, să uite de viaţa lui şi chiar de îngăduiala pe care o luase cu o noapte în urmă.

Timpul l-a îmbătrânit mult. Deşi are 60 de ani, arată de peste 80.

Din acea zi frumoasă de primăvară n-a mai văzut lumina zilei decât prin fereastra, transparentă cândva. La un moment dat i s-a oprit inima brusc. S-a stins din viaţă fără a i se cunoaşte motivul exact.

Criticii literari au încercat să-i înţeleagă arta şi s-au hotărât să ia la puricat fiecare operă a sa. Trebuiau să ştie ce l-a ţinut închis în tot acest timp … în toate acele pagini era prezentă o singură propoziţie: „Totul a început într-o zi de primăvară când am fost în parc şi am jurat să nu mai scriu pentru trei luni…”. La sfârşitul fiecărei pagini era scris: „Nici acum nu m-am ţinut de promisiune”

Oare merită să renunţăm la TOT pentru ceva ce ne place atât de mult, pentru ceva din care reiese şi un câştig sau, pur şi simplu pentru un lucru de care suntem pasionaţi? Oare nebunia este mai grea decât nereuşita?