Grim si jungla

Asta a fost azi. Am făcut-o fără să vreau pe Tarzan, am fost un Bear Grylls al Vrancei si un Mowgli al Focsaniului prin jungla plina de animale feroce din … crâng.

Totul a început pe la orele 3 şi jumătate trecut de fix când a trebuit să încep antrenamentul, fix printre copacii (deocamdata) linistiti de la cativa kilometri de Focsani. Mai făcusem chestia asta de zeci de ori, deci probleme n-ar fi trebuit să apară. Ca şi până acum, trebuia să fac 2 ture şi jumătate de crâng (în vreo 40 şi ceva de minute).

Zăpada acoperea uşor frunzele uscate care şi acum mai rămăseseră pe cărările din pădurice, gerul era şi el prezent, iar soarele deabia îşi mai trimitea câteva raze spre noi, totuşi destul de multe încât să vedem bine ceea ce facem.

Prima tura a fost ok, câteva probleme cu nişte javre afurisite, puţină teamă să nu calc în vre-o groapă acoperită de zăpadă dar în rest ok.

A doua tură se anunţa şi mai reuşită pentru că urmele paşilor prin zăpadă deja mă puteau îndruma bine spre locuri nedenivelate şi puteam urma traseul în toată splendoarea sa. Din păcate n-a fost aşa. Nici nu încep bine a doua tură, că mă trezesc înconjurat de 4 câini, toţi lătrau la mine, fiecare voia câte ceva (probabil erau înfometaţi şi mă vedeau un Hamburger imens), iar eu eram debusolat deja. Nu ştiam dacă trebuie să alerg înainte, să mă aplec după ceva să dau în ei, să ma uit în spate, să mă feresc, nu ştiam nimic.

La un moment dat ajung într-un loc frumos, fără căţeluşi, fără copaci prea mulţi, dar din păcate şi un loc necunoscut de harta mea mintală care nu mă mai dezamăgise până acum (cred că nu mai avea baterii). Totul era nou. Era un loc pe care nu-l mai văzusem până acum. Deobicei o pădurice arată cam la fel peste tot dar pentru că făcusem de foarte multe ori traseul respectiv totul îmi era cunoscut, mai puţin locul acela.
„Gata! M-am rătăcit.”, mi-am zis înghiţind în sec; „Ce pot să fac? O iau înainte”; şi aşa am şi procedat

Chestiile stranii continuau să apară până când:
„Aaa … pe aici o luam când voiam să scurtez turul anul trecut. Ar trebui să ştiu. Nu e greu”, îmi ziceam în minte, probabil, doar ca să-mi ridic moralul pentru că totul era la fel de necunoscut ca şi până acum. Ajunsesem într-o stare ca-n desenele cu Scooby Doo când ai impresia că până şi copacii râd la tine. Aşa eram eu, copacii fără frunze parcă acum nici crengi nu mai aveau, iar totul era nou, necunoscut şi sec. Cel mai mic zgomot pe care îl auzeam parcă îmi aducea de veste că acolo îmi e sfârşitul. Începeam să am gânduri negre şi când vedeam o căprioară (nu mai văzusem una până atunci în crâng) credeam că trebuie să fie şi un lup în spate care dacă mă vede vine după mine că alerg mai încet decât căprioara. (like dăă L-))

Şi am alergat aşa până când m-am hotărât o dată s-o iau la dreapta. Nu ştiam ce fac. Oricum totul devenea prea ciudat ca să mai pot gândi ceva. Mă îmbărbătam continuu spunându-mi că ştiu drumul şi că-l mai parcursesem dar urme de paşi nu se vedeau nicăieri, colegi alergând nici atât, iar la un moment dat am avut impresia că am trecut pe lângă un râu (deşi nu există nici o picătură de apă curgătoare pe toată lungimea crângului).

Dintr-o dată văd ceva cunoscut (asta chiar era cunoscut) şi mă întâlnesc într-un loc (ca un fel de intersecţie) cu doi colegi care ar fi trebuit să fie cu un minut şi ceva în spatele meu.
„Te-am pierdut”, îmi spun ei cu o voce puţin bucuroasă că m-au găsit (de fapt la cât de fericit eram eu, cred că toată bucuria de pe faţa lor era de fapt o chestie creata de mintea mea). „Deobicei trebuia să te vedem în faţa noastră dar acum nu mai erai”.
„Da … am luat-o prin altă parte … ştiţi voi, chemarea naturii”, chemarea naturii pe naiba … eu mă rătăcisem de-a binelea.

Eram mai fericit ca niciodată. Căutările mele luaseră sfârşit şi tot ce mai aveam de făcut era să termin turul şi să mai fac încă jumătate.
Problema a intervenit când mi-am dat seama că am rămas în urma. „Băi … aştia trebuiau să fie cu un minut în spatele meu nu să ne întâlnim” .. şi dă-i alergare galop ca să recuperezi, bagă marş câinesc până la capăt.

Tura s-a terminat, am făcut liniştit cealaltă jumătate de tură fiind foarte atent la detalii şi la urmele paşilor colegilor mei iar copacii parcă începeau să-mi zâmbească acum.

Într-un sfârşit am ajuns unde trebuie, când trebuie şi fără nicio muşcătură sau frustrare prea intensă.

Totul a fost ok chiar dacă, pentru câteva momente, mă gândeam că mă prinde noaptea în pădure şi va trebui să mă bat cu adversarii mei imaginari (lupi, urşi, câini şi mai ştiu eu ce)