Grim şi operaţia

Ei bine, nu v-am zis niciodată despre cât de bine negocia nenea Grim cu bolile. Grim ăsta a fost de felul lui un om sănătos ca un munte. Toţi copiii îl invidiau. A fost un haiduc de Focşani, Furia Carpaţilor cum îi spun cunoscuţii de la NASA, FBI, Google şi alte instituţii din astea pe care nu le mai înşirăm acum.

Totul a fost bine dacă ar fi să ne rezumăm la bolile în care trebuia să stau în casă ca boul aşteptând să-mi treacă Rujeola (pojarul), Parotidita Epidemică (oreionul) şi alte deastea cu care am făcut eu cunoştinţă de-a lungul timpului. Şi dacă aţi făcut parte din nefericiţii copii pe care îi duceau părinţii la toţi prietenii cu plozi bolnavi ca să vă îmbolnăviţi şi voi şi să terminaţi de mici cu suferinţa acestor epidemii, îmi pare sincer rău pentru voi.

Revenind, am fost o dată atât de grav bolnav (credeam că mor nu alta), de am făcut apendicită (adică toate câcaturile pe care le-am mâncat şi s-au strâns în apendic s-au răsculat şi voiau să iasă; că nu le mai convenea apendicul meu luxos). După tot felul de controale şi drumuri la medici, am hotărât: trebuie să mă operez!

Eram un curajos (cum am zis şi mai sus: Furia Carpaţilor), deci totul a fost ok. Când mi-au făcut anestezia (injecţia aia în spate în urma căreia nu-ţi mai simţi picioarele), eu credeam că sunt atât de tare încât nu are efect pe organismul meu şi le-am zis femeilor ălora: „Bre’ (bine, nu m-am exprimat chiar aşa) eu pot să ridic picioarele, tu ştii?”. Alea, foarte, dar chiar foarte inteligente, m-au pus la încercare: „Ridică-le! Să te văd!”. Băi şi aveau alea o dreptate, să mor nu alta. Nu puteam să le ridic. M-au fentat la faza asta şi am rămas o Furie anesteziată ca la carte. Voiam să le-o plătesc, pentru că eu nu pot fi fentat. Dar am renunţat în cele din urmă pentru că am adormit.

Operaţia a decurs foarte bine şi foarte uşor (chiar au zis asistentele că am fost cel mai cuminte :>) şi, când m-am trezit, îi vedeam pe colegii mei de salon cum se văitau ca nişte soldaţi pe frontul de lupta, iar eu, ca un adevărat ofiţer de comandă, încă nu mă puteam mişca (că nu se terminase efectul anestezicului, nu că n-aş fi fost eu cel mai tare din salon).

Sărind peste detaliile cu momentele în care mi-am revenit şi am fost prima dată la toaletă, pentru că sunt neinteresante, ne ducem direct la crema vizitei mele în spital. Sau sărim şi peste ea, ne ducem la încheiere.

În cele din urmă au ajuns doctorii să mă dea afară din spital după două zile de la operaţie pentru că eram atât de energic încât mă băteam cu colegii din salonul de vizavi (adică salonul cu mâini şi picioare rupte şi puse în gips). Săream dintr-un pat într-altul, iar ei după mine. Şi … era greu pentru ei că le atârna gips-ul greu la mână (dar mai greu era că râdeam eu de ei), iar dacă îşi mai rupeau o data mâna, vina era a mea şi nu ştiam să le îmbin gips-ul la loc.

In cele din urmă m-au expediat acasă şi am încercat pe cât posibil să respect chestia aia cu „n-ai voie să faci efort nu ştiu cât timp”.

În concluzie: Nu priviţi operaţia de apendicită ca pe un monstru care aşteaptă să vă mănânce. Mie mi s-a părut cea mai tare perioadă petrecută într-un spital din toată viaţa mea (chiar dacă a fost singura) şi parcă nici acum nu-i pot înţelege pe colegii mei de salon care s-au văitat continuu de dureri în locul operaţiei. Nişte bolnavi!

18 Comments

  1. cojo 21 mai 2009
  2. Cristian Florea 21 mai 2009
  3. NuPrivi 21 mai 2009
  4. Miss Tyaa 21 mai 2009
  5. Crok 21 mai 2009
  6. Sharebear 21 mai 2009
  7. BoogeyMan 21 mai 2009
  8. Raluca 21 mai 2009
  9. Cristian Florea 21 mai 2009
  10. Sixx 21 mai 2009
  11. Cristian Florea 22 mai 2009
  12. Kris 22 mai 2009
  13. MRcrispy 23 mai 2009
  14. MRcrispy 23 mai 2009
  15. Cristian Florea 23 mai 2009
  16. Madalina 24 mai 2009
  17. MRcrispy 24 mai 2009
  18. Andrei 20 ianuarie 2010

Leave a Reply