Nemulţumiţi cu ce-avem? Dar până când?

A fost cineva în vizită la vreun centru de copii? Nu neapărat copii bolnavi, ci copii părăsiţi, uitaţi de părinţi şi de familie, cu o soartă crudă pe care nu şi-au ales-o singuri.

Nu? Aţi încercat vreodată măcar să vă gândiţi la ei? Aţi auzit măcar despre astfel de copii?

Nu ştiu cât de mult vă lasă imaginaţia să zburaţi până acolo, dar dacă n-o puteţi face cu gândul, vă rog eu, duceţi-vă. Nu-i nevoie să le faceţi niciun cadou, nici să-i luaţi acasă pentru câteva zile sau să-i înfiaţi. E de-ajuns să-i vedeţi, să vă jucaţi alături de ei şi să trăiţi pentru câteva zeci de minute în lumea lor.

Copiii ăia nu au cu ce se îmbrăca. Mai nou, datorită deştepţilor care ne conduc, n-au pastile (unii sunt bolnavi), iar pe masă le vine mereu o mâncare caldă, dar sărăcăcioasă. Ei mănâncă doar ca să se menţină în viaţă, nu ca să se sature. Ei văd fructe foarte rar. Dacă educatoarele ar da bani pe fructe, ar trebui să nu mai mănânce altceva, sau s-o facă, dar mult mai puţin decât atât. Banii de desert se duc tot în mâncarea propriu-zisă.

Nu vă pune nimeni să-i ajutaţi cu ceva. Nu cer asta. Vreau doar să-i vizitaţi şi după ce aţi văzut cum trăiesc ei, să-mi spuneţi cum vă simţiţi voi.

Aş putea să scriu pagini întregi despre asta, dar mă rezum la câteva rânduri: perechea aia de blugi care v-a făcut cu ochiul în magazin nu va mai conta, nici cina de la restaurant, nici tonele de dulciuri de acasă, sau cine ştie ce mâncare scumpă mai preferaţi voi în restul zilei.

După ce i-aţi văzut pe copiii ăia nu vă mai trebuie nimic. Sunteţi atât de uimiţi de cum trăiesc (majoritatea nici măcar n-au lenjerie intimă pe ei, tocmai pentru că nu-s bani), încât nu vă mai vine să cheltuiţi ca până acum. Când vă gândiţi că ei n-au cui să-i spună „mami”, ajungeţi să vă apreciaţi părinţii mai mult ca niciodată.

Când veţi afla că unii n-au ieşit niciodată de-acolo şi, practic, n-au văzut mai mult de 3 străzi din oraş (centrul de copii-magazin-centrul de copii), nu veţi mai avea nevoie de excursii în străinătate, sau concedii prelungite pe nu-ştiu-unde.

Dar ştiţi care-i partea proastă? Că starea asta trece. Şi trece groaznic de repede. În câteva zile uiţi tot. Nu, nu uiţi de copii, uiţi că ei n-au nimic, iar tu ai totul. În 3 zile deja îţi doreşti din nou acea pereche de blugi. După aceleaşi 3 zile te gândeşti că nu strică un concediu în afară şi-ţi cumperi bilete de avion, apoi te gândeşti cum să faci să ieşi puţin în oraş diseară şi să mai cheltuieşti nişte bani.

Întotdeauna se întâmplă asta. Deşi vedem că mulţi copii nevinovaţi trăiesc mult mai prost decât noi, deşi ajungem să avem impresia că nu ne mai trebuie nimic şi că suntem extrem de mulţumiţi cu ce avem, peste câteva zile parcă nimic nu s-ar fi întâmplat. Eu nu-mi explic asta. Voi?

    1. Alin marți, 12 octombrie 2010, 17:23
      • Cristian Florea marți, 12 octombrie 2010, 17:55
    2. Adrian marți, 12 octombrie 2010, 17:35
    3. Gabriela marți, 12 octombrie 2010, 22:35
      • Cristian Florea miercuri, 13 octombrie 2010, 15:04
    4. Tiberiu miercuri, 13 octombrie 2010, 1:38
      • Andrei sâmbătă, 16 octombrie 2010, 0:36
    5. parchet miercuri, 13 octombrie 2010, 16:00
    6. Pavel miercuri, 13 octombrie 2010, 15:34
    7. Andrei sâmbătă, 16 octombrie 2010, 0:34

    Adaugă un comentariu