Invitaţie la lectură
Poţi să scrii fără ajutorul altora?
A fost cineva în vizită la vreun centru de copii? Nu neapărat copii bolnavi, ci copii părăsiţi, uitaţi de părinţi şi de familie, cu o soartă crudă pe care nu şi-au ales-o singuri.
Nu? Aţi încercat vreodată măcar să vă gândiţi la ei? Aţi auzit măcar despre astfel de copii?
Nu ştiu cât de mult vă lasă imaginaţia să zburaţi până acolo, dar dacă n-o puteţi face cu gândul, vă rog eu, duceţi-vă. Nu-i nevoie să le faceţi niciun cadou, nici să-i luaţi acasă pentru câteva zile sau să-i înfiaţi. E de-ajuns să-i vedeţi, să vă jucaţi alături de ei şi să trăiţi pentru câteva zeci de minute în lumea lor.
Copiii ăia nu au cu ce se îmbrăca. Mai nou, datorită deştepţilor care ne conduc, n-au pastile (unii sunt bolnavi), iar pe masă le vine mereu o mâncare caldă, dar sărăcăcioasă. Ei mănâncă doar ca să se menţină în viaţă, nu ca să se sature. Ei văd fructe foarte rar. Dacă educatoarele ar da bani pe fructe, ar trebui să nu mai mănânce altceva, sau s-o facă, dar mult mai puţin decât atât. Banii de desert se duc tot în mâncarea propriu-zisă.
Nu vă pune nimeni să-i ajutaţi cu ceva. Nu cer asta. Vreau doar să-i vizitaţi şi după ce aţi văzut cum trăiesc ei, să-mi spuneţi cum vă simţiţi voi.
Aş putea să scriu pagini întregi despre asta, dar mă rezum la câteva rânduri: perechea aia de blugi care v-a făcut cu ochiul în magazin nu va mai conta, nici cina de la restaurant, nici tonele de dulciuri de acasă, sau cine ştie ce mâncare scumpă mai preferaţi voi în restul zilei.
După ce i-aţi văzut pe copiii ăia nu vă mai trebuie nimic. Sunteţi atât de uimiţi de cum trăiesc (majoritatea nici măcar n-au lenjerie intimă pe ei, tocmai pentru că nu-s bani), încât nu vă mai vine să cheltuiţi ca până acum. Când vă gândiţi că ei n-au cui să-i spună „mami”, ajungeţi să vă apreciaţi părinţii mai mult ca niciodată.
Când veţi afla că unii n-au ieşit niciodată de-acolo şi, practic, n-au văzut mai mult de 3 străzi din oraş (centrul de copii-magazin-centrul de copii), nu veţi mai avea nevoie de excursii în străinătate, sau concedii prelungite pe nu-ştiu-unde.
Dar ştiţi care-i partea proastă? Că starea asta trece. Şi trece groaznic de repede. În câteva zile uiţi tot. Nu, nu uiţi de copii, uiţi că ei n-au nimic, iar tu ai totul. În 3 zile deja îţi doreşti din nou acea pereche de blugi. După aceleaşi 3 zile te gândeşti că nu strică un concediu în afară şi-ţi cumperi bilete de avion, apoi te gândeşti cum să faci să ieşi puţin în oraş diseară şi să mai cheltuieşti nişte bani.
Întotdeauna se întâmplă asta. Deşi vedem că mulţi copii nevinovaţi trăiesc mult mai prost decât noi, deşi ajungem să avem impresia că nu ne mai trebuie nimic şi că suntem extrem de mulţumiţi cu ce avem, peste câteva zile parcă nimic nu s-ar fi întâmplat. Eu nu-mi explic asta. Voi?
10 Comments
Asa mi se intampla mie cand ma uit la „Comanda la mine”(o emisiune pe antena1). Exact acelasi sentiment il am…felicitari pentru articol! ;)
n-am auzit de emisiunea asta pana acum. am sa incerc si eu s-o urmaresc. multumesc!
N-am fost niciodata si daca este posibil nu o sa merg niciodata. Imi este de ajuns tristetea si suferinta celor pe care ii intalnesc prin oras.
Am nevoie de un minim al nivelului de moral pentru a putea face fata si zilei de maine, si urmatoarei, si anului urmator, etc.
Daca nu as „uita” de conditiile in care se afla ei si multi altii care nu mai au nici un acoperis deasupra capului, nu m-as mai putea ridica din pat in fiecare zi… Asa ca excursia aia in strainatate, sau perechea aia de pantaloni, daca reusesc sa le obtin, sunt pentru mine si pentru a putea merge mai departe.
Ajut selectiv pe cei care imi ies in cale… care sunt criteriile dupa care aleg sa ajut o persoana sau ignor o alta, nu le stiu. As putea spune „intuitie”, „feeling”, etc.
Sunt multumit cu ce am, dar asta nu inseamna ca nu pot sa tind spre mai mult, spre mai bine. Logic ca nu voi plange dupa o pereche de pantaloni, si nici nu voi fi deprimat pentru faptul ca nu am reusit sa-mi „ofer” excursia aia in strainatate, dar ma voi bucura atunci cand voi reusi.
Liceul meu se ocupă cu activităţi SNAC – de 3-4 ori pe an se strâng fonduri şi cumpără diverse lucruri pentru copii de la un orfelinat din apropiere. Am avut de 2 ori ocazia să îi cunosc şi sunt nişte copii extraordinari, însă situaţia lor m-a întristat. Ce m-a bucurat cel mai mult este că ei conştientizează ce statut au şi încearcă să fie cât mai buni.
Probabil asa au fost instruiti, sa constientizeze faptul ca ei sunt diferiti fata de ceilalti si ca sunt slabe sansele sa iasa vreodata de acolo.
Doar nu ai vrea ca o vizită la un centru de copii să ne marcheze pe viaţă.. E normal ca orice om să îşi dorească mai mult, nu să se mulţumească cu ce are doar pentru că alţii sunt nevoiţi să o facă. Este neşansa lor, viaţa nu este dreaptă, aşa că eu doresc să am mai mult pentru că o pot face. De ce să mă mulţumesc cu două perechi de blugi când pot avea trei? Sau patru? De ce să bat pasul pe loc când pot evolua? Viaţa este doar una şi fac tot posibilul să profit de ea. De ce să văd mereu aceleaşi străzi când pot să plec într-o excursie pentru a mă relaxa, pentru a călători, pentru a-mi trăi viaţa practic. Să nu mai plec într-o călătorie doar pentru că unii nu o pot face?! Aş vrea să îi ajut, însă dacă îmi este imposibil, trec mai departe decât să îmi fac singur viaţă mai grea.
Ai putea sa ii ajuti pe altii sa evolueze. Scopul tau in viata asta e sa traiesti tu cat mai bine?…
Nu exisa sa nu ii poti ajuta. Poti ca, in loc sa cumperi bilete de avion, sa cumperi haine de exemplu si sa faci o donatie. Exista mereu solutii.
Lucrurile in tara asta in general nu merg bine, nu e de mirare ca sunt si astfel de cazuri, trist ce se intampla doar cand te gandesti dar sa mai fi si in locu lor…
Bre, te cred că-i înfiorător ce se vede pe acolo, cred că acei copii o duc groaznic și că citind rândurile articolului mi s-a făcut un pic pielea ca de găină având în vedere că eu ador copii, dar nu mă poate afecta pe viață o astfel de imagine dezolantă.
Dacă stau și mă gândesc la mine, și eu aș mai vrea o pereche de blugi nouă, celelalte s-au cam rupt, și eu aș vrea măcar o excursie la marea noastră, dar în 20 de ani nu am văzut-o nici măcar pe aceasta, și aș vrea să ies seara în Iași dar când văd ce prețuri există și când mă uit în al meu portofel rămân în fața monitorului că-i mai ieftin.
Mă repet, e dezolant ceea ce poți vedea într-un astfel de centru pentru copii, dar nu se poate să te marcheze pe viață și să nu-ți mai dorești nimic pentru tine pentru că nici acei copii nu au ceea ce tu vrei să ai.
Bunicul meu avea o vorba. „O fi ceva si pe lumea cealalta”. Sunt sigur ca toti cei care au trait in astfel e centre au locuri mai inalte in Rai decat mine (daca oi ajunge si eu vreodata acolo).
Bineinteles, nu trebuie sa se consoleze cu asta, si pe mine ma intristeaza numai cat ma gandec ca nu e vorba doar de 10 centre de genul asta in lume, ci de sute de mii, poate milioane. Si mai sunt si persoane in afara centrelor care traiesc la fel de rau, ca pana la urma copii o sa creasca, o sa ajunga adulti si o sa aiba nevoie sa castige mancarea de zi cu zi din munca prooprie.