Caut 4 poveşti. Ofer 4 biciclete în schimb
Unul dintre cele mai importante interviuri pe care le-am luat până acum
Am vrut să scriu de aseară articolul acesta, dar am hotărât să aştept până dimineaţă, să văd dacă o să mai fiu la fel de pornit. Şi sunt, cumva.
E vorba despre toată agitaţia de zilele astea cu câinii maidanezi şi veşnica ceartă dintre cei care vor ca animalele să fie păstrate (pe străzi sau în centre) şi cei care le vor eutanasiate.
Eu sunt, oarecum, în a doua tabără. Îmi plac animalele, dar nu-mi place să ies pe stradă şi să fiu cu ochii în patru ca să nu iasă vreun câine cu chef de ceartă de pe undeva şi să mă muşte. Nu-i un sentiment prea fain nici când merg liniştit pe bicicletă şi mă trezesc alergat de 10 dulăi. Iar cum câinii aleargă cu vreo 45 km/h, spuneţi-mi voi cum aş putea scăpa, deşi am două roţi şi două pedale sub mine.
„Eutanasierea nu-i o soluţie”, strigă unii arătându-mi pe Facebook o poză cu un câine mort şi lăsat într-o baltă de sânge. Ok, nu e o soluţie, dar vino tu cu o soluţie pe care ţara noastră e în stare s-o pună în practică. Vreau ceva ce se poate realiza, nu să visăm că o să avem centre pentru 65.000 de câini comunitari (cam atâţia sunt în Bucureşti, cică). Nu, astea-s vise şi n-or să se îndeplinească niciodată. În plus, eutanasierea înseamnă, prin definiţie, moarte fără dureri. Ce-mi arăţi tu acolo în poză e măcel, nu eutanasiere. Nu sunt de acord cu măcelul, oricât de mult m-ar deranja câinii comunitari.
Tot printre lucrurile pe care nu le înţeleg la cei care militează pentru salvarea câinilor este că pun viaţa unui copil pe aceeaşi treaptă cu viaţa unui animal. Citez dintr-un status de pe Facebook: „De ce să omorâm toţi câinii acum, că a murit un copil?”.
„De ce nu te-ai gândit cum ar fi fost ca acel copil să fie al tău?”, aş răspunde. Ok, puteţi să-mi spuneţi că în cazul copilului mort de 4 ani a fost vina bunicii, că n-a fost pe fază, iar plodul a apucat să plece, dar în cazul ăsta a cui este vina? A mamei pentru că nu şi-a lăsat copilul în cărucior, nu?
Citez dintr-un alt status de pe Facebook: „a cere eutanasierea câinilor este ca şi cum căprioarele ar cere eutanasierea felinelor”. Dar de ce trebuie să trăim într-o junglă? De ce în secolul XXI trebuie să ies din casă pe principiul „cel mai puternic supravieţuieşte”, iar lupta să se ţină între mine şi un animal?
„Nu-i vina câinilor, ei au un instinct animalic. E vina celor care îi lasă în stradă”. Perfect de acord cu asta. Dar nu mi se pare un motiv bun ca să lăsăm animalele pe stradă. Da, trebuie să luăm măsuri şi împotriva inconştienţilor care îşi dau câinii afară din casă şi-i lasă să se descurce singuri, dar asta nu înseamnă că trebuie să lăsăm câinii să ne mănânce de vii.
„Câinii au şi ei suflete”. Păi şi porcul are suflet. Şi găina pe care o s-o mănânci la masa de prânz. Pe principiul ăsta, toate animalele au suflete, numai că spre deosebire de câini, pe unele ne-am obişnuit să le mâncăm. Sau în momentul în care un animal devine comestibil rămâne automat fără suflet?
De ce susţin eutanasierea? Pentru că ţara noastră nu-i în stare să ia alte măsuri pentru a scăpa de câinii comunitari.
Haideţi să arătăm că suntem civilizaţi şi să acceptăm faptul că alţii pot avea alte păreri în comparaţie cu ale noastre. Îi respect pe cei care militează pentru a nu eutanasia câinii, doar că mulţi dintre ei nu vin cu soluţii bune de pus în practică, ci aruncă înjurături spre cei care doresc eutanasierea.
Cineva zicea azi dimineaţă că a reuşit să trimită cei 4 câini din faţa blocului la un centru special, ca să-i scape de eutanasiere. Ăştia sunt oamenii care vin cu soluţii reale pentru câini. Nu stau toată ziua să urle pe Facebook că suntem o ţară fără suflet, ci iau iniţiativă şi rezolvă problemele.
P.S.: Pentru că nu vreau să stârnesc polemici pe blog, comentariile la acest articol vor fi închise. Dacă vrei să-mi transmiţi ceva, găseşti adresa mea de mail la pagina de contact. Mailurile cu înjurături nu vor primi răspuns, să ştii. Eu cred că putem păstra un limbaj civilizat.
