Se cântă bre

Plimbându-mă liniştit prin micul orăşel adormit (încă sunt la Gura Humorului, remember?), am ajuns undeva prin centru (cred), unde, sub o cupolă din lemn masiv, o gaşcă de vreo 10 inşi îmbrăcaţi în costume roşii şi pantaloni bleumarin, se pregăteau să cânte.

Fiecare avea câte un instrument. De la trompete, contrabaşi, saxofoane şi flauturi, până la tot felul de tobe, tromboane şi alte instrumente cu corzi, care mai de care mai simandicoase şi mai ciudate, toate adunate într-un loc, încercând din răsputeri să chiţăie ceva plăcut urechilor.

Au început prin nişte scârţieli, suflări ce-ţi gâdilă urechile asurzitor şi sunete groteşti (probabil făceau încălzirea). Apoi, a mai venit un nene … la fel de ciudat imbrăcat, cu vechea mustaţă neagră şi nepieptănată care a început să le dea tonul (el era şăfu).

Sunetele neregulate se transformaseră în aşa-zisa „muzică” de instrument care era la fel de naşpa şi plictisitoare ca un cocalar pe care-l pui să asculte Vivaldi.

Am stat 5 minute şi deja babele ocupaseră toate băncile din apropiere. Muzica se auzea de fooarte departe dacă erai atent, iar ritmul sacadat parcă nu mai înceta. Era acelaşi ritm greu de înţeles şi de ascultat ce răsuna pe tot parcursul „melodiei” (care cânta deja de 6-7 minute).

Ăia nu cereau niciun bani pentru „cântarea” lor şi asta era de apreciat. Probabil era un fel de concert de Ziua Floriilor pentru toate babele şi toţi moşii cu nume de boscheţi care îşi sărbătoresc ziua astăzi, sau probabil e o chestie pe care o fac în fiecare duminică.

Anyway, ori e muzică pe care n-o înţeleg, ori era chiar naşpa.