Uneori ne merităm soarta
Despre copilul străzii care ştie să fie politicos
Dacă aţi mai intrat pe-aici de câteva ori sau dacă aţi aruncat vreodată un ochi peste activitatea mea de pe Facebook, probabil aţi văzut că, de felul meu, ascult muzică mai rock.
Ca orice ascultător de rock, am o slăbiciune pentru un anumit instrument. Majoritatea dintre noi apreciem extrem de mult chitările electrice. Nu ştiu să vă dau un argument bun pentru care îmi place cum se aude o chitară electrică. Poate pentru că e un instrument care, folosit cum trebuie, sună demenţial de bine? Sau poate pentru că în copilărie, când mă visam star rock pe o scenă cu milioane de oameni în faţa mea, apăream mereu cu o chitară în mână?
Nu ştiu exact, dar cert este că îmi place tare mult muzica scoasă din chitară, de-aia îi apreciez enorm pe Steve Vai şi pe Joe Satriani (şi să nu mai vorbim de Kirk Hammett şi alţii).
De când i-am descoperit mi-am zis că trebuie neapărat să-i văd live atât pe Steve, cât şi pe Joe. Iar aseară am avut norocul să ajung la concertul lui Steve Vai de la Bucureşti.
Şi a fost într-un mare fel. Multe momente cu respiraţia tăiată şi pielea de găină. Extrem de multe! Nu puteai să mergi acolo şi să pleci dezamăgit. E incredibil ce poate face omul ăsta cu chitară!
Partea frumoasă a fost că pe la jumătatea concertului a început ploaia. Dar o ploaie din aia serioasă, care nu prea te mai lăsa să vezi scena pentru că-ţi intra în ochi. Multă lume s-a ascuns când a început să plouă, dar mie momentul ăla mi-a plăcut cel mai mult, pentru că s-au mai dezmorţit oamenii şi s-au ridicat de pe scaune. Ploaia a ţinut numai vreo 10 minute, adică destul cât să ne ude din cap până-n picioare. Cu ocazia asta mi-am scăldat şi telefonul, care s-a gândit să rămână cu blitz-ul aprins dacă tot începe să ia apă. Chiar dacă-l închideam, tot cu blitz-ul aprins stătea netrebnicul. Probabil voia să filmez la concert şi nu ştia cum să-mi spună.
Mi-ar fi plăcut un public puţin mai activ, dar în afară de asta, cântarea mi s-a părut chiar foarte bună.
Între noi fie vorba, cred că la un concert Satriani o să fie o atmosferă muuuult mai faină. Abia aştept să am ocazia să-l văd live.
P.S.: În deschidere mi-a plăcut că Cvartetul Hypnotique au cântat versiunea asta de la Thunderstruck.
4 Comments
Pasivitatea publicului este unul din marile motive pentru care eu nu prea merg la concerte în România.
Eu n-am apucat să merg până acum la concerte în afară, dar e pe to do list-ul de anul ăsta.
Sunt curios care era media de varsta?
La concertul lui Joe Satriani estimez ca media a fost undeva la vreo 35-40 de ani. Si m-am simtit un pic ciudat.
Ma gandesc ca si varsta ar putea sa fie un factor pentru pasivitate. „Crowd chant” insa, l-am cantat toti.
Cred că media de vârstă era pe la 30 de ani. Erau şi oameni de 40 – 50, dar şi adolescenţi sau copii. Avea cine să facă atmosferă, dar era mai relaxant să stai pe scaun.
Aveam în faţă nişţe tipi care se supărareseră pe cei are se aflau şi mai în faţă pentru că s-au ridicat in picioare. La un asemenea concert nu te duci să stai jos, că doar nu eşti la tearu.