5 minute in mintea lui

Deja ne despartiseram de restul si, o data cu ei, aveam impresia ca se vor desparti si toate retinerile mele fata de tot ceea ce inseamna ea. N-a fost asa. Desi eram numai noi doi, desi eram, in sfarist, numai noi doi, ma simteam un nimic in fata ei. Niciodata nu m-am considerat indeajuns pentru ea. Intotdeauna am avut impresia ca merita mai mult, lucru pe care eu nu l-am putut realiza niciodata.

Palmele imi transpirau groaznic, iar gandul ca va fi din nou in bratele mele mi se parea un lucru de domeniul SF-ului. Stiam ca seara trebuia sa fie a noastra, nu stiam, totusi, cum va decurge si aveam o oarecare teama de afirmare. Ne cunosteam de atat timp, dar emotiile ma faceau sa cred ca acum e prima seara petrecuta impreuna.

Am ajuns. M-am asezat pe stanca inca incalzita de soarele arzator al zilei ce tocmai trecuse si am asteptat sa-i vad primul gest. Stiam ca ceva urma sa se intample. Emotia crescuse asemeni unui munte in intregul meu corp atat de neincapator, incat o emanam. Incercam sa par cat mai calm, incercam sa fac toate acele miscari cat mai normal, astfel incat sa n-o deranjez pe ea din „somnul” pe care si-l propusese. Ma prefaceam ca ma uit spre stele dar gandul imi era numai la chipul ei gingas sprijinit in poalele mele. Ochii, fara sa vreau, erau si ei indreptati tot spre ea. Vedeam stelele prin ea.

Veninul dulceag predestinat acestei seri imi fusese injectat inca de la primul schimb de priviri. Nici n-am apucat sa stabilesc legatura dintre chipul de catifea si cerul albastru, ca m-am trezit jos, intins, langa ea, privind amandoi cerul. Nici nu stiu de ce ma uitam in sus atat timp cat cerul era langa mine, tinandu-ma de mana.

Intr-o fractiune de secunda, tot ce insemna EA imi apartinea. Tot ce trebuia sa fie EA facea parte din mine acum. Ii simteam inima batand, batand prin mine. Era ca si cum corpurile noastre ar fi facut un protest. Acum lucrau impreuna. Respiram, clipeam si ne miscam impreuna. Ma daruisem intregului, ea facuse la fel, ajunsesem un TOT. Un tot care acum se numea NOI.

Cu ea am invatat adevaratul sens al cuvantului NOI. Si m-a invatat atat de bine incat am ajuns sa nu mai vreau sa-l mai impart cu nimeni, niciodata. La definitia din dinctionar a cuvantului NOI ar trebui sa fie scrise numele noastre, pentru ca asta ar inseamna intr-adevar cuvantul. Era un NOI condus de amandoi. Involuntar, conduceam totul catre apogeu. O faceam impreuna, dar fiecare avea impresia ca o face numai el, pentru celalalt.

Primul sarut a fost cel care a anuntat ca veninul tocmai se terminase de administrat. Deja incepea sa-si faca efectul. Observam cum o caldura imi invaluie corpul, ducandu-ma spre o dependenta de nedescris. Dependenta care ii purta numele. O strangeam tot mai tare in brate asemeni unui copil care nu vrea sa-si lase din mana jucaria preferata. Facea la fel. Era un fel de joc al jucariilor. Eram, in acelasi timp, si copii si jucarii. Voiam ca seara sa nu se termine niciodata, iar noi, jucariile, ne imbatam cu simple priviri, imbratisari sau saruturi, pentru ca asta insemna pentru noi etern.

Raportandu-se la noi, timpul era un nimic. Eram atat de prinsi unul in vraja celuilalt, ca o ora a insemnat cinci minute, iar cinci minute, o clipire.

Acum s-a terminat, mi-am luat viata in dinti, incercand totusi sa estimez timpul pierdut pana la urmatoarea intalnire. Pare o vesnicie, una pe care sunt dispus s-o parcurg, oricat de multe as avea de indurat.

Veninul acumulat in aceasta seara, ca in toate celelalte, s-a adunat in acelasi saculet ce se zbate in stanga si face posibila viata. Saculet ce se zbatea impreuna cu al ei cu cateva ore in urma. Veninul nu se termina niciodata, iar fiecare privire, sarut sau imbratisare il face tot mai concentrat si mai greu de diluat. El este vinovat de tot. El imi da fiori, emotii si dependenta. El conduce jumatatea mea din TOT.