Nicu Alifantis împlineşte anul acesta 40 de ani de când s-a urcat prima oară pe scenă. 40 de ani înseamnă dublul vârstei pe care o am. Mi-e tare greu să-mi imaginez cum o fi să faci timp de 40 de ani acelaşi lucru, dar aş putea încerca.
Sigur e frumos, altfel n-ai fi făcut asta atât de mult timp. Sigur înveţi în fiecare zi câte ceva, altfel entuziasmul ar fi pierit până acum. Sigur este ceea ce-ţi place, altfel n-ai fi putut excela în ceea ce faci. Sigur e greu, altfel ar fi făcut toată lumea acest lucru.
Dar, cu toate acestea, cu siguranţă te pricepi, altfel oamenii de vârsta mea (despre care se spune că nu mai ştiu să aprecieze muzica adevărată) n-ar fi fredonat „Ce bine că eşti” sau „Piaţa Romană, numărul 9” de atâtea ori, deşi ambele piese sunt compuse cu vreo 5 – 6 înainte ca noi să ne naştem.
Prin acest articol vreau să-ţi spun că ar fi bine să avem mai multă grijă de valorile noastre muzicale. Ele sunt acolo şi muncesc pentru ca noi să ne putem delecta cu piesele lor. Noi cum am putea să-i răsplătim? Promovându-i şi mergând la concertele lor.
Întorcându-mă la Nicu Alifantis, cu ocazia împlinirii a 40 de ani de scenă, a scris albumul Mozaic, cu o dublă lansare, pe 20 şi 21 mai, la Opera Naţională din Bucureşti şi abia aştept să-l ascult.
Până atunci, mă întorc la Piaţa Romană, la numărul 9.
Şi-mi permit să vă întreb pe voi cum credeţi că o fi să desfăşori timp de 40 de ani aceeaşi activitate.
