Bloggingul ca terapie

Se întâmplă din când în când să fiu acuzat de diverşi amici că prea îi încurajez pe toţi să-şi facă blog. „Uite-aşa ajung toţi analfabeţii să se creadă scriitori pe net. Chiar avem nevoie de ei?”, îmi zic. Mereu încerc să le spun că din ăia mulţi analfabeţi care îşi dau cu părerea pe net, trebuie să fie măcar unul care să-şi dorească să se perfecţioneze şi să înceapă să scrie materiale de calitate. Iar dacă nu o să se deştepte niciunul, măcar o să fiu mulţumit că i-am ajutat, oarecum, să înveţe ce-i aia terapie prin scris.

În limita timpului disponibil, îi citesc pe cei care şi-au deschis blog la îndemnul meu (sau pe care i-am încurajat să nu renunţe la blog) şi observ că mulţi, deşi nu scriu constant, scriu când au vreo supărare. Sau când sun stresaţi. Sau când sunt fericiţi. Ori când i-a enervat cineva în trafic foarte tare. Practic, ei se descarcă pe blog. Fără să le spună nimeni dacă e bine sau rău să facă asta. Îmi place să văd că-şi dau singuri seama că bloggingul pote ţine loc de terapeut.

Nu contează dacă ajută cu ceva la creşterea blogosferei. Contează că ei se simt bine când îşi aştern acolo gândurile. De-aia îi îndemn pe cei din jur să-şi facă blog, pentru că principalul beneficiar din toată treaba asta nu e nimeni altul decât autorul blogului.

Eu nu câştig nimic. Blogosfera, de altfel, nu câştigă nimic din asta. Dar el, autorul, e foarte câştigat. Şi e un sentiment tare fain să vezi că, datorită ţie, cineva a găsit o soluţie ca să treacă mai uşor peste o problemă: descărcându-şi nervii într-un articol de pe blog.

Şi acum vă întreb pe voi: cu ce ne încurcă pe noi cei care-şi descarcă sufletul pe blog?

P.S.: Apropo de terapia prin blogging, în Anglia psihologii le recomandă mămicilor să-şi facă blog ca să scape de depresia postnatală. Aşa a ajuns Anglia ţara cu cea mai mare comunitate de mămici bloggeriţe din lume.

Sursa foto