Stăteam ieri şi mă gândeam la momentele în care lucrurile n-au mers tocmai aşa cum voiam eu şi la reacţia pe care am avut-o când am văzut că am eşuat.
Stăteam şi recapitulam momentele în care, din pură neatenţie, neprofesionalism, sau orice altceva, am întâmpinat obstacole peste care nu reuşeam să trec. În 80% din cazuri, încercând din nou, am trecut, dar (încă) mă deranjează enorm restul de 20%. Bineînţeles, probabil aveam nevoie din când în când de câte-un prieten care să-mi spună: „Bă, nu fi prost, încearcă din nou” ca să mă pot ridica de jos şi să reiau drumul, cu un plan mai bine pus la punct.
Viaţa însăşi este construită cu hopuri. Mă gândeam dacă nu cumva le-aş fi putut evita pe toate. Răspunsul? Nu!
Din greşeli învăţăm, asta-i clar. Primul pas în blogosferă l-am făcut cu stângul. De fapt, am impresia că am sărit în piciorul stâng vreo jumătate de an. Scriam execrabil, atât din punct de vedere gramatical, cât şi din punctul de vedere al subiectelor pe care le comentam, dar şi al modului în care îmi propuneam să le dezbat.
Ce-ar fi fost să mă las de blogging atunci? Chiar, ce-ar fi fost? Aş fi fost un alt din ăsta, nimic mai mult.
Îmi amintesc prima cerere de link exchange (pentru că, serios vorbind, pe vremea aia link exchange-ul era cel mai tare lucru pe care-l puteam face, cel puţin în mintea mea). Scrisesem un e-mail scurt, deloc atractiv, în care îl rugam pe un tip să-mi pună un link la el în sidebar, urmând ca şi eu să efectuez aceeaşi acţiune. Eram de două zile blogger, repet, două zile! M-a refuzat, lucru care era de aşteptat. Mi-a spus că nu prea îi plac articolele mele şi că sunt prea la început.
Aproape un an mai târziu, am primit un mail în care îmi spunea că acum îmi poate pune link-ul (evoluasem mult, ce-i drept). L-am refuzat. I-am zis că nu mă interesează link-ul lui, că acum nu mai am nevoie. Într-o lună, s-a lăsat de blogging. Motivul n-am fost eu, ci problemele personale despre care nu poate vorbi cu nimeni.
Probabil, dacă nu îmi respingea cererea de link exchange, nu mă chinuiam atât de mult în timpul care a urmat. A fost o perioadă în care mă ambiţionam doar ca să-i arăt lui că pot mai mult. Când, la un moment dat, mi-am dat seama că pot chiar mai mult şi decât el, lucru la care nu mă aşteptam când m-am apucat de blogging.
Unde e el acum şi unde-s eu?
Apropo, faptul că eşti respins te motivează?
Da! Cand esti respins, iti spui ca nu esti destul de bun, ca esti fraier sau ca nu stiu ce. Si atunci, vrei sa devii mai bun (dupa cum zici si tu in articol) sa le arati tu lor! :)) Parerea mea :d.
Clar, cu siguranta ! :)
Tot timpul un sut in fund e un pas inainte, aceeasi chestie e si aici. Pe mine unul ma motiveaza foarte mult, nu stiu daca si pe altii, insa asa ar trebui sa fie. :)
Chiar daca se spune ca unn sut in fund e un pas in fata daca primesti mai multe suturi nu-ti mai vine sa mergi mai departe. Daca sunt refuzat/respins/luat la misto de mai multe ori, renunt.
aici depinde si cat de tare este fiecare persoana in parte. intr-adevar, mai multe suturi in fund te demoralizeaza, dar conteaza si cat de mult iti doresti tu sa ajungi undeva.
La mine a durat mai mult de jumate de an ca sa-mi dau seama ca ce fac eu cu blogul nu e nici pe departe ce ar trebuii :)
Faptul ca te respinge cineva te poate motiva intr-adevar, dar ai nevoie si de altcineva care sa te sustina, macar o persoana… atunci chiar vei fi motivat…
Sincer si eu ma simt foarte respins de multi bloggeri care inainte, cand scriam articole naspa, ma vizitau si ma comentau, iar acuma cand pun cu adevarat efort in ceea ce fac cu blogul si multa seriozitate, ei abia daca isi aduc aminte de mine… ceea ce m-a facut sa realizez ca ma comentau doar sa-i comentez si eu… si acuma nu prea ma simt sa fac parte din blogsfera…
Sincer nu ma motiveaza, ma scoate din sarite, dar sa zicem ca sunt un caz special :P Si eu scriam execrabil la inceput si nici acum nu sunt cine stie ce, dar asta nu inseamna ca nu aveam nimic de spus, cu siguranta nu postam clipuri.