Pasiunea presupune puţină nebunie. Sau de ce am alergat 80km în 7 zile

De fapt, au fost 81 de kilometri şi 320 de metri, dar sunt nişte detalii nesemnificative. Anunţam acum o săptămână că ING Asigurări donează Spitalului Marie Curie câte 2 Euro pentru fiecare kilometru alergat, iar eu mi-am propus să alerg de 150€. Au fost 162 € până la urmă, iar dacă îi iau în calcul şi pe oamenii care au citit pe blogul meu despre campanie şi s-au apucat de alergat, ies peste 250 de Euro fără nicio problemă.

Cum a fost?

Greu. Mult mai greu decât mă aşteptam. De fapt, mult mai greu decât îmi puteam imagina că o să fie în momentul în care am promis că alerg atât de mult. Ca să fiu sincer, articolul acela a fost scris ca să nu-mi permit să chiulesc. Nu puteam să las nicio zi să treacă fără să alerg, pentru că vă promisesem vouă că am s-o fac.

Am reuşit să alerg în toate cele 7 zile împins de gândul că nişte copii vor beneficia de acei câţiva kilometri alergaţi de mine şi de cel care-mi spunea mereu că promisiunile sunt făcute ca să nu fie încălcate.

În ultimele 10 luni alergasem, adunat, 16 kilometri. Iar acum îmi propusesem să alerg 80 de kilometri într-o săptămână. O nebunie curată, ar zi ce unii.

Poate da, dar a meritat efortul. În a treia zi de alergare au început să apară durerile, iar în a patra zi în minte încolţea un gând de a renunţa. Făcusem bătături în tălpi, tibiile mă dureau la fiecare pas pentru că n-am reuşit să alerg decât pe asfalt, iar genunchiul drept şi gleznele începeau şi ele să-mi spună că le-am suprasolicitat.

Aveam momente după 6 – 7 kilometri de alergare în care tot ce voiam să aud era vocea doamnei de la Runtastic. Voiam s-o aud cum îmi spune că am mai parcurs o mie de metri şi nimic altceva. Muzica, uneori, n-o mai auzeam de mult ce-mi doream să-i aud ei vocea. Iar ce se întâmpla în jurul meu dispăruse de mult. Vedeam doar drumul pe care trebuia să alerg şi eram atent doar la momentul în care îmi mai adăuga un kilometru la distanţa parcursă.

Puteam să renunţ oricând, pentru că nu mă obliga nimeni să fac asta, dar îmi repetam în gând că durerile n-or să mai însemne nimic în momentul în care voi termina de alergat şi voi şti că mi-am atins obiectivul. Şi aşa e, chiar nu mai contează.

O să-mi amintesc de nebunia asta ca pe un ajutor pe care l-am oferit cu drag cuiva, nu ca pe o alergare plină de dureri şi obstacole.

Aş mai face asta?

Dacă ar fi nevoie, chiar şi de două ori pe săptămână. Dincolo de greutăţile pe care le-am simţit alergând, faptul că am făcut sport m-a motivat şi inspirat în ceea ce făceam zi de zi. Iar faptul că am ajutat un spital făcând ceva la care mă pricep, mi-a dat o mulţumire sufletească inexplicabilă.

În plus, am vrut să-mi demonstrez că pot alerga zilnic cu o medie de 5 minute şi 10 secunde pe kilometru. Nu mi-a ieşit în ziua a 4-a, când au fost 5 minute şi 26 de secunde. În rest, totul a mers conform planului.

Iar pentru cei care înţeleg cum stă treaba cu alergatul, am să pun mai jos şi timpii scoşi, ca să nu-i mai căutaţi voi.

Mulţumesc, În pas cu Paul, pentru ocazia pe care mi-ai oferit-o!

P.S.: Cu ocazia asta mi-am demonstrat şi că „Nu am timp” nu există. Am reuşit să-mi înghesui în program o oră de alergare fără să schimb ceva la ceea ce făceam înainte.