Sinucigasul (2)

Deindata, in fata i-au aparut primele momente ale copilariei. Era in clasa a 6-a, iar parintii lui se certasera groaznic. A fost nevoit sa stea cu mama sa intr-un nou oras, sa invete la o noua scoala si sa se supuna unei noi societati. S-a acomodat greu. Se ducea zilnic cu bicicleta la scoala, „platind” mancarea lui din ziua respectiva batausilor, ca sa-l lase in pace.

A deschis ochii. Nu mai suporta. Aceste amintiri ii aduceau durere in suflet. O lacrima singuratica se prelingea pe obrazul lui speriat. A hotarat sa mai incerce o data.

A doua oara totul a mers perfect. Momentele fericite din viata lui continuau sa apara.
Era ziua lui iar pe pat corzile si chitara asteptau nerabdatoare ca degetele lui inca de copil sa le atinga si sa iasa muzica de mult visata.

„Visul” continua pe o banca din parc unde el si ea se tineau de mana si asteptau ca ziua sa treaca si sa-si poata spune unul altuia cat de bine s-au simtit impreuna.

Iar a deschis ochii. Si-a dat seama ca nu mai are prea mult timp. In orice clipa putea aparea cineva pe usa inca intredeschisa, oprindu-l din ceea ce avea de gand sa faca.

Era ciudat faptul ca inca nu reusise sa-si dea seama de ce este acolo. Nu stia inca motivul pentru care vrea sa se sinucida. Ochii lui parca se inchideau singuri acum. Erau dornici de a afla motivul. Erau nerabdatori. Voiau sa revada timpul petrecut pe Pamant.

Era intr-un bar cu sticla de bere in mana. Ea deabia il parasise. Prietenii incercau sa-l consoleze spunandu-i ca sunt mii ca ea si ca n-are rost sa sufere atat de mult pentru o singura fata. El incerca sa-i creada. Mintea lui parca era de acord cu ei, dar inima parca ii spunea ca nu mai are motive de a ramane in viata pe aceasta planeta.

A deschis ochii brusc. Acesta era motivul! Nimeni si nimic nu-l mai putea opri acum, pentru ca stia de ce este acolo si trebuie s-o faca.

A luat lama. Mana tremuranda se apropia de venele lui care parca zvacneau din ce in ce mai puternic o data ce se apropia momentul.
Deodata o voce subtire de fata ii spune: „Nu face asta. Inca te mai iubesc!”
Speriat se uita in stanga si in dreapta. Subconstientul ii juca feste. Avea impresia ca fata il voia inapoi. Brusc, in minte, i-a aparut imaginea altor persoane. Persoane care faceau acelasi lucru ca si el, care nu mai aveau de ce trai pe lumea asta, care voiau sa moara din cauza altcuiva.

Alte sute de oameni faceau acelasi lucru in acelasi timp probabil in acelasi oras aglomerat. Una dintre aceste persoane putea fi jumatatea sa nedescoperita. Poate iubirea nu statea intr-o singura fata care nu-l merita. Poate fiecare era menit sa aiba o jumatate, dar putini o descopereau. Stia ca cineva, in acel moment, se gandea la el. Stia ca daca va mai cauta putin va gasi adevarata iubire. Stia ca motivul pentru care era acolo disparuse.

A fugit repede pana jos, a ajuns in mijlocul strazii si a inceput sa strige. A incercat sa-i faca pe oameni sa inteleaga ceea ce tocmai deslusise el. Nimeni nu-l asculta. Nimeni nu voia sa auda niste vorbe fara rost de la un simplu om. Soferii si pietonii isi continuau drumul de parca el nu era acolo. Doar cainii il latrau fara a sti de ce. Se simtea singur si neputincios.

A urcat din nou cele zece etaje incercand sa-si dea seama motivele pentru care nu era bagat in seama.
Sus gaseste un corp neinsufletit din care sangele curgea neincetat. A incercat sa-l ajute dar, cand l-a intors cu fata in sus, si-a dat seama ca era chiar el. Cel care striga in mijlocul strazii ca iubirea exista, dar trebuie doar descoperita era sufletul lui neputincios.

O facuse, isi taiase venele inainte de a descoperi ceea ce-l putea tine in viata pentru foarte mult timp de acum in colo. Tot ce putea face era sa astepte drumul spre lumea sufletelor. Un drum care, credea el, era mai greu decat viata pe Pamant.

(aceasta poveste este fictiva si trebuie tratata ca atare)