Era august. Pe la sfârşit. Şi era 2008. Discutam pe Y!M cu un amic şi-mi explica de ce crede el că ar fi bine să-mi fac un blog. Atunci credeam că e moda blogurilor, ca trei ani mai târziu să aflu ce înseamnă, de fapt, moda blogurilor.
Îmi dădeam cu părerea despre diverse subiecte în căsuţa aia de Yahoo Messenger şi fie făceam asta foarte bine, fie îl sâcâiam pe el cu atâtea mesaje şi îi era ruşine să-mi spună. Cert este că la îndemnul lui mi-am făcut blog. Şi apoi a urmat nebunia. 5 articole publicate în prima zi de blogging. Eram extrem de entuziasmat. Deja făcusem materiale cât fac unii pentru o săptămână întreagă. Traficul arăta şi el bine: 2 vizitatori unici. Unul eram eu, iar celălalt probabil era tipul cu care tot discutam pe Messenger.
Era fix ca-n prima zi de şcoală din clasele primare, când eşti atât de entuziasmat de noul început încât îţi iei, preventiv, un ghiozdan în spate, musai cu un caiet de matematică şi unul de română. Şi stiloul. Neapărat stiloul ăla nou, ca să începi şcoala cu instrumentul care trebuie. Şi deşi nu faci nimic cu ele în ziua aia, le iei acasă şi cu acelaşi entuziasm te întorci şi a doua zi.
Cam aşa a fost şi cu bloggingul la mine. Deşi aveam un singur cititor în afară de mine, scriam extrem de entuziasmat tot ce îmi trecea prin cap şi în a doua zi. Şi încercam să mă perfecţionez cu ocazia fiecărui articol. Apoi, din a treia zi, deja nu-mi mai era atât de uşor să găsesc subiecte de scris, dar eram la fel de încântat ca prima oară când găseam câte-o idee de articol. Aşa sunt şi acum, după aproape 2000 de articole şi 5 ani de blogging. Nu mi-a luat mult să-mi fac blog, dar n-o să mă satur niciodată de scris. Şi când îmi dau seama că totul a început dintr-o simplă conversaţie pe Messanger, parcă nu-mi vine să cred că am ajuns până aici.
Articolul a pornit de la ideea campaniei de pe Blogal Initiative, în care eşti invitat să povesteşti despre prima ta zi de blogger şi, totodată, să arunci un ochi peste cum ai putea să-ţi ajuţi şcoala în care ai învăţat făcându-ţi cumpărăturile zilnice la Profi.
Tu ce-ţi aminteşti din prima zi de blogging? Iar dacă nu eşti blogger, acceptăm şi amintiri din prima zi de şcoală. Eu numai cât mă uit la poza asta şi mă năpădesc amintirile.
Copilul avea o punga de la McDonald's? Nu erai tu :))
Păi nu scrie, mă, McDonlad’s pe ea. Sau scrie? :))
pai si ce la Focsani nu e Mc :))
La mine inceputul a fost total diferit. Comentam pe la altii si m-am hotarat sa comenteze si altii pe la mine!
Eu abia din a 3-a sau a 4-a zi mi-am dat seama că dacă o să comentez la alţii reuşesc să fac in aşa fel încât să am mai mulţi cititori.
Hai că m-ai pus la treabă. Îmi aduc aminte magnifica zi din 2007 când am mers frumos pe WordPress și mi-am pus numele de MadDog. Ce vremuri. Probabil voi detalia pe blog mai pe îndelete. Oricum, la început e frumos și entuziasmant. Acum, îți pui mâinile la ochi când vezi ce-ai scris atunci. :))
Dar entuziasmul încă rămâne, asta-i partea cea mai faină. Şi scrii din ce în ce mai bine. Asta-i a doua parte faină. :))
Eu am avut o comunitate de servere de jocuri intai. Pe acolo incercam sa-mi expun parerea, apoi usor, usor, am testat un site de tutoriale. Nu stiam nimic din ce trebuie sa fac, apoi am inceput sa postez si articole personale…
Ce adresă aveai la început?
grimcris.com :D
faina ideea .. la mine, contextul de afara era mai putin placut. a inceput intr- o seara ploiosa de toamna, 15 octombrie 2007 .. url era ceva de genul : ecstravaganzza @ blogspot. a continuat dupa cateva luni (timp de 5 ani si ceva, cu 1000 articole, pana vara lui 2013) cu alt url : patrickdan @ blogspot. de curand, defilez cu dantrofin @ blog.com :)
Şi cum ţi-a venit să-ţi faci blog? Asta-i cel mai important.
Pe mine m-a convins eul interior şi carneţelul care devenise neîncăpător. În primele luni nu am zis la nimeni că am un blog, nici măcar iubitului meu. Nu-l share-uiam nicăieri, era anonim şi ascuns de toţi. Mi-a luat ceva ca să am curaj să-l scot în lume.
Şi uite-l ce frumos a evolut de-atunci. Felicitări!